Am început să lucrez ca antrenor la 16 ani, în Budapesta. Am făcut acest lucru, dând curs vibraţiei puternice a zeului meu din interior (entheos – entuziasm). Nu a fost o decizie uşoară, căci zeul meu intern nu avea rude în familia mea şi a plecat singur. Industria fitness-ului era inexistentă atunci în România, iar în drumul pe care am păşit hotărât până la Budapesta, am tot cosit bălăriile mentalităţii “pământului” şi a lipsei de cultură în acest sens. Chiar şi activitatea în sine, a lucrului fizic cu greutăţi era privită sociopat şi dubios, în afara şablonului paradigmatic din care oricum săream cu graţie. Oarecum de înţeles întrucât sursele de informare (nemaivorbind de educaţie formală) fiind ca şi inexistente, devoram fiecare revistă sau carte de specialitate pe care mi-o aduceau prietenii din afară. Tatăl meu, intelectual de facto, cu multe doctorate, studenţi, cursuri şi coperţi, modelul meu, de altfel, în alte aspecte ale modus vivendi, mă zeflemea adesea: “Munca ta o să o mănânce viermii după ce o să mori. A mea (n.a: cărţile) o să o trăiască veşnic!”. “Eu vreau să trăiesc eu veşnic!” Îi replicam. La fel le replicam şi colegilor mei şi prieteniilor ale căror obiceiuri benefice m-au făcut să nu-i mai recunosc la reuniunea de clasă, sustrăgându-mă astfel sistematic de la activităţile lor nocturne cu grad ridicat de toxicitate, pe care şi acum le susţin, cadenţat din ce în ce mai puţin frenetic însă. Asta a fost vocea mea. România.În prezent Lucrurile au evoluat semnificativ. În special datorită operatorului suedez care este lider de piaţă, a numărului în permanenţă crescător de centre de sănătate, dar şi unei abundenţe de specialişti pasionaţi, românii au acces la aceleaşi programe de fitness ca în marile capitale ale lumii şi la aceeaşi educaţie. Cele mai bune timpuri. Cele mai rele timpuri Parafrazându-l pe Charles Dickens în Povestea celor două oraşe, acum