Iniţial oscilam între două subiecte, ambele „fierbinţi”, ambele interesante: alegerile interne de la PD-L, respectiv libertatea de exprimare a unor demnitari, cu funcţii de stat. Până la urmă, prin grija lui Traian Băsescu, cele două subiecte şi-au găsit o punte trainică.
Alegerile din PD-L au purtat marca reproşurilor, mocnite încă de acum doi ani şi devenite din ce în ce mai vocale. Sâmbătă s-a spart „buba”, iar cele două tabere (şi câteva zecimi de tabără, cea a reformiştilor intelectuali) şi-au aruncat vorbe grele. Concluzia ultimului an de convulsii din PD-L este că democrat-liberalii au mers din rău în mai rău. Dar de aici până la dispariţia imediată şi totală a partidului de pe eşichierul politic e cale, dacă nu lungă, cel puţin întortocheată…
Multă lume – unii cu pretenţii de analişti politici – compară actualul PD-L cu fostul PNŢCD. Similitudini există, dar situaţia este oarecum diferită. În primul rând, PNŢCD a guvernat într-o coaliţie largă, care conţinea şase partide (trei în CDR – PNŢCD, PNL, PNL-CD, două în USD – PD şi PSDR, cât şi UDMR), la care se adaugă şi alte formaţiuni civice. Când a venit momentul alegerilor generale din 2000, ţărăniştii au rămas, practic, singuri să „deconteze” neajunsurile guvernării, iar rezultatul a fost ratarea de către PNŢCD a intrării în Parlament, rezultat dezastruos, prevestit încă de la alegerile locale din 2000, unde cu excepţia Timişoarei, ţărăniştii au „ciupit” doar câteva primării mici.
Prin comparaţie, PD-L a intrat în Parlament cu un procent de trei ori mai mare decât pragul electoral şi cu un „bagaj” de aproape 800 de primari. Sigur, unii dintre ei au „dezertat”, adică au afirmat că sprijină alte partide, dar fără a-şi anunţa şi demisia, pentru a nu-şi pierde mandatul. Alţii, de asemenea, ameninţă la rândul lor că pleacă. Deocamdată, însă, sunt „în acte” la PD-L (direct sau sub diferite al
