Spectatorul de fotbal este fraierul perfect. El, care se ia din te miri ce de piept cu suporterii adverşi; el, care se simte atât de important, o dată pe săptămână, când iese în evidenţă strigând pe stadion „Muie, Rapid!” şi „Hai, Steaua!”... El este eternul tras în piept, el este prostul fără prihană; el, nu altcineva. El flutură din steguleţe şi strigă din străfundul vocii, fără să aibă vreun habar că meciul de fotbal la care asistă e de fapt un bal mascat, camuflând o afacere uriaşă pentru cei care trag sforile.
Afacerişti dintre cei mai venali - care au preluat anumite cluburi, căpătând peste noapte notorietate naţională - aranjează meciuri interne sau, în cazurile când joacă în cupe europene, internaţionale. Conexiunile se fac prin impresarii jucătorilor, prin sponsorii echipelor, prin apartenenţa la un partid politic. În tur, rezultatul dintre două echipe moldovene a fost stabilit prin filiera PSD, de care aparţin ambii primari ai celor două oraşe.
Boşii le dau ordine antrenorilor, care stabilesc componenţa echipei în funcţie de rezultatul ce urmează a fi afişat pe tabelă. Arbitri enigmatici la zâmbet şi purtare sunt atraşi în joc, participând cu toată arta la trucare. Sunt stabilite scorurile exacte – la pauză şi la final - dar şi alte condimente ale jocului, precum cartonaşele galbene acordate sau numărul de jucători eliminaţi. Fotbaliştii îşi interpretează rolurile mai mult sau mai puţin credibil, tăcând ca peştii. Ştiu că dacă vorbesc, îi paşte ruina.
În spatele acestei uriaşe manevre, se află prosperitatea caselor de pariuri sportive. Prin interpuşi, la agenţii situate pe toate continentele lumii, pariază şi bosul dinamovist, şi cu cel stelist, şi cu-ăl ungurean, badele clujean, că-i mai ortoman.
Asta înseamnă trucarea meciurilor, una dintre cele mai profitabile afaceri mondiale ale momentului, la care România s-a afiliat go
