Dai cu basca de pământ şi înjuri de mamă – aşa s-a făcut şi încă se face politică în România postdecembristă. Pentru asta a fost şi este nevoie de grobieni şi de ţuţări, care să mimeze priceperea la „trebile“ de stat şi să ascundă cârdăşiile.

De o bună bucată de vreme nu mai merită să murdăreşti hârtia cu numele politicienilor români. Ele nici nu mai contează pentru că, de fapt, este vorba de acelaşi personaj oribil cu mai multe chipuri. Strecurarea la putere, aducătoare de „bani căcălău“ prin afaceri cu statul, reprezintă scopul aproape declarat al celor care vă rânjesc fals din studiourile televiziunilor-breaking news.

Peste tot în lume sunt scandaluri de corupţie, inclusiv în aşa-zisele „democraţii consolidate“. Diferenţa faţă de ce se întâmplă în România o constituie procentul furat de politicieni din banii publici. Dacă în provincia canadiană Québec, de pildă, Justiţia a dat în vileag faptul că în jur de 3% din valoarea unor contracte atribuite de autorităţi intra în buzunarele mafiei instituţionale, la noi procentul este de cel puţin 20 de ori mai mare. În plus, la noi ai impresia că mereu cad capetele care trebuie şi numai atunci când trebuie, pentru a satisface nevoie de sânge a poporului-telespectator.

Partidele s-au transformat în găşti lacome de câştiguri ilicite, iar în interiorul lor s-au format grupări rivale care se tolerează, de nevoie, fix cât se roade ciolanul. „Momentul adevărului“ vine odată cu trecerea în opoziţie, atunci când liderii grupărilor rivale încep să bată apropouri, în public, despre metehnele celuilalt. Conturile se reglează într-un final şi reîncepe lupta pentru cucerirea puterii, cu aceleaşi personaje, altfel camuflate.

Se acţionează fără scrupule şi se vorbeşte mitocăneşte, din ce în ce mai aproape de urechile mulţimii care savurează bătălia. Se licitează posturi, se negociază sinecuri,