După ieşirea de starletă ce-şi ia adio - fluturându-şi mâna pe Facebook, ca într-un soi de Parkinson politic - de la fanii despre care zice că au dezamăgit-o, după ce a izbutit să îngroape până şi PDL-ul, care nu s-a trezit şi nu l-a repudiat mai din vreme, cu tot cu Elena Udrea, mă aşteptam ca Traian Băsescu să se retragă în bunkerul de la Cotroceni. Unde să-şi lingă rănile, să se calmeze cu multă gheaţă, să judece lucid şi să ajungă la concluzia că - dacă astă vară, la referendumul de demitere, a încasat 90% din voturi contra sa, dacă apoi, la alegerile locale şi la cele parlamentare, electoratul a dat iarăşi de pământ cu băsismul - e cazul ca, barem în ceasul al doisprezecelea, să dea dovadă de o minimă decenţă: să-şi dea demisia, să urmeze un curs scurt pentru bunicuţi şi să lase dracului în pace ţara asta. Pe care, de aproape nouă ani, o ţine în haos economic, social şi politic. Sau cel puţin - profitând de o anume abulie cu care copreşedinţii USL, sub presiunea unor băsişti de pe la Bruxelles şi din alte vreo trei capitale, nu mai iau în calcul, deocamdată, o nouă suspendare, în pofida curentului public - să stea cu capul între umeri în palat, să-şi încaseze indemnizaţia, diurnele şi alte privilegii şi să numere zilele până la expirarea mandatului. Cu somnul, e drept, tulburat de coşmarul unor dosare penale pe coperta cărora îi e caligrafiat numele. Dar şi cu un sentiment de remuşcare că, în întreaga carieră, a călcat pe cadavre, spre a se căţăra el. Ultima oară - pe un cadavru politic colectiv, a cărui prăbuşire el - "liderul autoritar, sub care partidul a funcţionat democratic": o aberaţie, o contradicţie în termeni mai mare nici că se putea - nici nu se gândeşte să şi-o asume.

M-am înşelat. Băsescu nu şi-a îngăduit o clipă de răgaz. Fără a mai avea legitimitatea de a vorbi în numele cuiva, nici măcar în numele pedeliştilor, care încă de acum câtev