Sâmbătă, 23 martie 2013, două evenimente radical diferite se petreceau, aproape concomitent, în spaţiul aceluiaşi oraş, Bucureştiul. Pe de o parte, convenţia extraordinară a PDL, ce consfinţea, în tonalităţi groteşti - foclorice, involuţia ideologică şi umană a celui mai important partid de opoziţie. Pe de altă parte, mii de biciclişti se adunau spre a revendica dreptul la demnitate urbană refuzat de Primăria Municipiului Bucureşti.
Două momente, două imagini contrastante ce probează, pentru a câta oară?, amploarea liniei care separă România oficială, aceea a statului şi partidelor politice, de România care visează la normalitatea pe care o pot oferi buna guvernare şi transparenţa deciziilor publice. Mai mult decât un gest de solidarizare în numele unei pasiuni, actul de unire al bicicliştilor din Bucuresti traduce intenţia de a aşeza la temelia comunităţii un alt set de valori şi un alt tip de conduită.
România pe care o evocă partidele politice, recurgând la decoraţiuni ceauşiste şi la inflamări naţionaliste, nu este şi nu poate fi România pe care o exprimă, insurgent, jucăuş şi ferm, cei care au ales să protesteze împotriva proiectelor primarului Oprescu. Semnificaţia zilei de 23 martie 2013 este mai importantă decât ar putea apărea la prima vedere. Miza este însăşi definirea modului în care vrem şi putem să fim cetăţeni ai propriei noastre patrii europene.
Mai mult decât oricând, alternativa se înfăţişează clară şi netă. Acceptăm să fim distribuiţi ca simpli figuranţi în piesa de calitate îndoielnică pe care o regizează partidele noastre politice sau decidem că epoca servituţii şi a supunerii fără crâcnire în faţa Statului a trecut? În felul lor, dezinhibat, participanţii la marşul bicicletelor au ales propria lor cale de ieşire din letargie. În absenţa partidelor care să îşi asume un proiect elementar al decenţei şi modernizării, cetăţenii vor