Înduioşător excesul de sinceritate al preşedintelui zimbabwean Robert Mugabe, ajuns  la vreo 90 de ani. Urcarea asta în etate nu-i o fericire, fiindcă lumea din jurul tău se tot schimbă. Şi cum să nu-ţi deplângi soarta, de vreme ce “I-am pierdut pe ceilalţi şi uneori mă gândesc  cât de singur sunt “? Într-adevăr, spre bătrâneţe nimic nu e mai dureros ca singurătatea ce se tot cască împrejur. Poate doar boala, dar singurătatea nu e şi ea boală ? Apare pe nesimţite, din preaplinul vieţii  de ieri, şi  apoi se lăţeşte, îţi ia în  stăpânire  sufletul şi, în cele din  urmă, mintea. Sfârşeşti asemenea dictatorului african, mărturisind trist că ”nu există nimeni cu care să pot vorbi despre cum agăţam fete sau cum mergeam cu bicicleta peste tot”. Prezentul  devine cel mai aprig duşman şi constaţi cu ciudoasă  neputinţă că îţi prisoseşte. Cui să-ţi împărtăşeşti gândurile, amintirile, atâta timp cât leatul tău s-a mutat definitiv ceva mai departe, altundeva ? Poveştile tale sună caraghios şi cam neverosimil în urechile  celorlalţi, veniţi mai târziu la ospăţ. Care te ascultă cu un amestec de curiozitate şi milă, dacă sunt nevoiţi s-o facă. Altfel, îţi râd în nas şi ţi-o retează obraznic:”Scuteşte-ne, boşorog ramolit !” Şi taci, de unde  energie să-i înfrunţi, să-i aduci în starea de a se ruşina ? Treci printre ei şi înghiţi  umilinţele, privind înapoi la tinereţea-ţi  în care gândeai aidoma. Beleaua se ţine cu rândul, îţi repeţi întruna, încercând să îndulceşti o realitate potrivnică. Căci omul moare întâia oară când  lumea lui se preface în ţărână. Singurătatea îi e primul mormânt. Nebăgat  în seamă  de ceilalţi ori  compătimit, rătăceşti aproape nebun printr-o lume pe care n-o mai înţelegi şi nici n-o mai doreşti. Oricum, rolul tău s-a terminat de mult, nu mai e nimeni care să-şi amintească ultima ta replică. Amintirile adună oamenii laolaltă, trecutul comun, din a cărui ris