Cele mai crunte subiecte de presă sunt cele despre copii. Suferinţa pruncilor fără părinţi, abandonaţi, bolnavi şi abandonaţi, este greu de înghiţit, atunci când ai un astfel de material de scris. Pentru a scrie, trebuie să vezi, să simţi, să înţelegi. De vreo 17 ani scriu despre copiii nimănui. Am obosit! Parcă nimic nu e nou, deşi unele lucruri s-au schimbat.
Cred că sistemul m-a învins. Este incredibil cum se regrupează toţi ăştia care profită de pe urma unor copii, biete suflete neînţelese de nimeni, nici măcar de noi, cei care scriem, ne grăbim să dăm o ştire tare cu încă un viol la fătuci de câţiva ani.
S-au făcut multe lucruri bune, dar, în esenţă, lucrurile au rămas la fel. Cei care îi îngrijesc, nu-i iubesc pe copiii pe care îi îngrijesc. Din acest punct de vedere, copiii nimănui sunt doar o marfă, o posibilitate de a câştiga un ban, de a fura mâncare, de a construi cu copiii nimănui case, de a renova case, de a-i duce la munci agricole, curăţenie, de a-i înşela, de a-i lăsa să creadă că viaţa este o cameră întunecoasă în care miroase tot timpul a pipi.
Când intri într-o astfel de casă, centru sau cum îi spune, te loveşte un aer greu, un aer mizerabil, chiar dacă se simt şi miasme de trandafir de la odorizante.
Miroase a boală, a lipsă de libertate, îţi aduci aminte de creşele anilor ’60. Acum sunt alte timpuri, dar libertatea nu există. Pentru copiii ăştia, degeaba a fost Revoluţie. Libertatea are multe forme, dar libertatea copiilor se citeşte în ochi. Un copil liber are ochii limpezi, zâmbitori, ca un safir.
Copiii din sistem au ochii obosiţi, cenuşii, trişti.
Am încercat ca, prin materialele scrise, să aduc mai bine pentru ei.
În 2013 mă declar învins de un sistem infernal, bolnav, veros…Voi continua să scriu, dar mă întreb dacă are rost. În 17 ani nu a venit nici un politician sau mare şef să îmi spun
