Cu familia preotului Montanus coborâm în perioada de formare a poporului român după retragerea administraţiei romane la sud de Dunăre. Ne găsim la începutul secolului IV, populaţiile slave nu ajunseseră în Europa, iar Dunărea nu funcţiona ca o frontieră pentru populaţia daco-romană, care se întindea de o parte şi de alta a Dunării.

În acel timp persecuţiile împotriva creştinilor oscilau în intensitate în funcţie de problemele financiare ale Imperiului Roman sau de caracterul anumitor generali şi conducători locali. Nici Belgradul de astăzi nu exista, ci doar Singidunum, o cetate romană de unde erau orginari preotul Montanus şi soţia sa Maxima, de neam daco-roman. Refuzând să aducă jertfe idolilor şi mărturisind că sunt creştini, cei doi au fost torturaţi, ucişi şi aruncaţi în râul Sava, fiind prima familie de preot din neamul daco-romanilor care a murit muceniceşte sau cel puţin prima consemnată în documente. Trupurile celor doi au fost îngropate de creştini, iar mai târziu au fost duse la Roma. Sunt cinstiţi atât de catolici cât şi de ortodocşi, Mănăstirea Halmyris din Tulcea îi are ca sfinţii protectori, fiind şi patronii spirituali ai Bisericii româneşti din Serbia. Probabil numele celor doi nu spune mare lucru creştinilor obosiţi de gânduri şi griji, dar este bine să ştim că acum 1700 de ani, când America nu fusese descoperită, germanii păşteau turmele de oi şi capre pe malurile Volgăi, iar Schengenul nu exista, pe cele două maluri ale Dunării strămoşii noştri îl mărturiseau pe Hristos cu fruntea sus, crezând în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică. De aici ar trebui să înceapă istoria românilor pentru a sădi în sufletul elevilor sentimentul mândriei naţionale şi a creşte o generaţie fără metehnele generaţiei noastre! (Valentin MUSCĂ)

Cu familia preotului Montanus coborâm în perioada de formare a poporului român după retragerea administ