95.  Sorina Gabriela Costea vorbeşte despre motivul apei la Eminescu, unul obsedant şi caracteristic poetului. Din punctul ei de vedere, acest motiv s-ar înfăţişa în două ipostaze: 1.”cea de infinitate a posibilităţilor, una dintre cele trei manifestări ale transcendenţei, una din cele trei hierofanii posibile înainte de geneză”; 2. „ cea de element al lumii materiale, ca formă substanţială a materiei”.             Motivul apei apare sub forma: 1. apă (pentru prima dată  pe 15 august 1870 în „Epigonii” – „visul apelor adânce”); 2. izvor (pentru prima dată pe 30 martie/1 aprilie 1879 în „Amicului F.I.”);3.  râul ( pentru prima dată pe 15 / 27 mai 1866 în „O călărire în zori” – acest motiv revenind rar în antume, doar 13 poezii îl conţin); 4.  lacul ( pentru prima dată pe 1 septembrie 1876 în „Crăiasa din poveste” şi „Lacul”); 5.  marea ( pentru prima dată pe 11 / 23 septembrie 1866 în „Speranţa” – şi încă în 19 poezii antume); 6. ocean ( pentru prima dată pe 19 septembrie / 1 octombrie 1868 în „Amorul unei marmure” – mai apare în 7 antume semn că nu l-a interesat prea tare); 7. unde; 8. valuri; 9. talazuri; 10. nereidele (fiicele apei).             Ca element primordial, apa  la Eminescu este ori generatoare de viaţă, ori generatoare de moarte. Ca să se încadreze romantismului, motivul apei apare mai mereu asociat ( „apă – noapte” etc.). ( vezi Sorina Gabriela Costea – „M. Eminescu…întinsele ape”, Ed. „Charmides”, Bistriţa, 2000).                         96. S-a întors iarna. Vântul spulberă zăpada şi îndoaie copacii. Se zbat copacii în tăria vântului de parcă m-ar invita să asist la zvâcnirile ritmice ale unui balet. Sunt bucuros că toţi copacii din inima mea stau la adăpost de orice intemperie: teiul lui Eminescu, cireşul lui Creangă, stejarul lui Sadoveanu, salcâmul lui Preda sau chiar nucul lui Druţă. S-au dus, însă, pe rând, copaci