Au trecut doar câteva zile de la echinocţiul de primăvară iar semnificaţiile sale astronomice, mitologice, ezoterice se răsfrâng şi asupra sărbătorii de azi. Ziua egală cu noaptea a simbolizat echilibrul, cele două jumătăţi ale anului şi ale lumii, o stare de spirit unică şi specială.

Este un timp al curăţeniei rituale, al luminii, al focurilor aprinse, un timp ce reactualizează în fiecare an adevărate scenarii mitice, cu suprapuneri şi influenţe atât din zona zoroastrismului cât şi a divinităţilor din panteonul greco-roman. La echinocţiul de primăvară, la fel ca şi la cel de toamnă, Calendarul Popular consemnează Ziua Şarpelui, cel care împarte anul în două anotimpuri, odată cu ritmul hibernării sale. Cele două zile ale şarpelui stau semnul unei străvechi zeităţi preistorice, considerată simbol al renaşterii ciclice a naturii, imaginea şarpelui muşcându-şi coada fiind una dintre cele mai cunoscute reprezentări a veşnicei reîntoarceri.

În Ziua Şarpelui, ţăranii n-au voie să-l omoare şi nici să-i spună pe nume. În schimb, îl descântă şi respectă nenumărate interdicţii: nu ating obiecte ale căror forme amintesc de a sa, nu taie lemne, nu torc, nu ţes, nu folosesc foarfecele sau acul. În satele noastre, şarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele şi baladele fantastice (“…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuţii şarpelui./ şade-n drum încolăcit/ şi mănâncă un voinic…”) şi cea de animal totem sau strămoş mitic (“şerpe este la toata casa; unde este şerpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă şerpe de Casă”).

Dacă ziua de echinocţiu a stat sub semnul şarpelui, ziua de astăzi îi este închinată Cucului, pasărea oraculară a românilor, adevărat orologiu al anotimpurilor în calen