Când se discută “salvarea” câte unei ţări de la periferia zonei euro, unul dintre principiile directoare este că “germanii nu vor să plătească…”. Formularea maschează însă o tehnicalitate importantă. Corect este “germanii au plătit deja şi nu vor să rămână cu buza umflată”.

Totul porneşte de la modul complicat în care a fost construit sistemul de plăţi din zona euro. Deşi s-a înfiinţat Banca Centrală Europeană, continuă să funcţioneze şi băncile centrale naţionale iar rolul lor este în continuare foarte important. Ele se ocupă de decontările către bănci, în interiorul unui sistem de clearing pe nume TARGET2 (Trans-European Automated Real-time Gross Settlement Express Transfer System).

Cum funcţionează: Să presupunem că Grecia cumpără trei submarine germane “tip 214″ la preţul total de 1,8 miliarde de euro (Grecia este cel mai important client de export al industriei de armament germane cu 15% din total). Guvernul elen virează banii printr-o bancă comercială locală, care trimite ordinul mai departe la banca centrală. Banca centrală introduce ordinul în sistemul TARGET2, de la BCE, care la rândul său permite băncii centrale din Germania respectiv băncii comerciale destinatare să facă plata mai departe. Deocamdată, banii nu s-au transferat efectiv. Banca Greciei are o datorie către TARGET2 în timp ce Bundesbank are o creanţă. Din când în când se reglează conturile, dar nu există un termen limită.

În cazul băncilor centrale cu monedă proprie, lucrurile sunt mult mai simple. Atunci când există excedent de cont curent, fie banca centrală acumulează rezerve de monede străine, fie moneda proprie se apreciază ajutând astfel la reglarea naturală a transferurilor. n interiorul zonei euro, acest mecanism a dispărut şi singurul canal de reglare erau dobânzile. Însă ele au fost micşorate politic aproape de zero, astfel încât statele periferice au putut cheltui