Eşecul empiric patent al teoriei luptei de clasă a forţat marxismul să inventeze şi să prolifereze noi teorii ale exploatării şi alienării. Astfel, în discursul neostângist, sexul, cultura, uzanţele sociale şi manierele au luat treptat rolul tradiţional de agenţi ai alienării şi exploatării, deţinut în marxismul tradiţional de religie şi de bani.
Noua Stângă este o încrengătură de grupuri şi de idei postmoderne, apărută odată cu „contracultura“, demonstraţiile de masă împotriva războiului din Vietnam şi „revoluţia sexuală“ a tinerilor din Occident sau din „Lumea Liberă“, cum se spunea atunci, în anii 1960 şi începutul anilor 1970. Dacă la nivelul străzii ea s-a hrănit din muzica rock şi proteste, la nivel ideologic ea a avut la bază o reinterpretare a marxismului pe o filieră anarhică sau libertară, cum se mai spune în Franţa, în opoziţie parţială cu filonul marxismului de stat şi marxismului leninist din deceniile anterioare.
Extinzând lupta de clasă marxistă din domeniul economic şi politic la cel social şi cultural, ea a dat naştere tuturor mişcărilor ideologice contemporane de stânga, care au ajuns repede într-o poziţie dominantă: feminism radical, ecologism radical, „drepturile animalelor“, „antielitism cultural“, multiculturalism comunitarian, emancipare sexuală, stiluri de viaţă alternative, consum recreaţional de droguri etc. şi, bineînţeles, anticapitalism cât cuprinde. Pe măsură ce s-a generalizat, această contracultură de stânga demarată în anii 1960 a generat, ca reacţie, o „contracultură“ de dreapta în mediile mai burgheze, caracterizată prin revalorizarea familiei, religiei, tradiţiei, reuşitei şi responsabilităţii personale ş.a.m.d. Căci, deşi Noua Stângă abuzează de un discurs al drepturilor omului într-atât încât în unele ţări occidentale liberalism a ajuns să însemne tocmai stânga postmodernă, ea nu are î
