Eşecul empiric patent al teoriei luptei de clasă a forţat marxismul să inventeze şi să prolifereze noi teorii ale exploatării şi alienării. Astfel, în discursul neostângist, sexul, cultura, uzanţele sociale şi manierele au luat treptat rolul tradiţional de agenţi ai alienării şi exploatării, deţinut în marxismul tradiţional de religie şi de bani.

Noua Stângă este o încrengătură de gru­puri şi de idei postmoderne, apărută oda­tă cu „contracultura“, demonstraţiile de masă împotriva războiului din Vietnam şi „revoluţia sexuală“ a ti­ne­rilor din Occident sau din „Lumea Liberă“, cum se spu­nea atunci, în anii 1960 şi începutul anilor 1970. Dacă la nivelul străzii ea s-a hrănit din muzica rock şi proteste, la nivel ideologic ea a avut la bază o re­in­ter­pretare a marxismului pe o filieră anarhică sau liber­tară, cum se mai spune în Franţa, în opoziţie parţială cu filonul mar­xismului de stat şi marxismului leninist din deceniile anterioare.

Extinzând lupta de clasă marxistă din do­meniul economic şi politic la cel social şi cultural, ea a dat naştere tuturor miş­că­rilor ideologice contemporane de stânga, care au ajuns repede într-o poziţie do­mi­nantă: feminism radical, ecologism ra­di­cal, „drepturile animalelor“, „antielitism cultural“, multiculturalism comunitarian, emancipare sexuală, stiluri de viaţă al­ter­native, consum recreaţional de droguri etc. şi, bineînţeles, anticapitalism cât cu­prinde. Pe măsură ce s-a generalizat, aceas­tă contracultură de stânga demarată în anii 1960 a generat, ca reacţie, o „con­tracultură“ de dreapta în mediile mai bur­gheze, caracterizată prin revalorizarea fa­miliei, religiei, tradiţiei, reuşitei şi respon­sabilităţii personale ş.a.m.d. Căci, deşi No­ua Stângă abuzează de un discurs al drep­turilor omului într-atât încât în unele ţări occidentale liberalism a ajuns să însemne tocmai stânga postmodernă, ea nu are î