Campion înnăscut, Aurel Tătaru pare croit din fier. Din fierul greutăţilor pe care nu se mai satură, zi de zi, să le ridice. Îi sunt atât de dragi încât nu e exclus să le ia şi acasă, pentru a dormi cu ele sub pernă

După 19 ani de sport, pasiunea lui Aurel pentru haltere nici vorbă să se fi stins ori să fi început să pâlpâie, asemenea unei lămpi căreia, cu timpul, îi scade gazul din care îşi trage seva, însetată. Deşi a trecut printr-o accidentare urâtă, deşi familia i s-a mărit şi are şi alte responsabilităţi acum, puternicul sportiv încă ţine sus de tot haltera şi nu vrea să-i dea drumul prea curând.

Constănţeanul Aurel Tătaru avea 13 ani când a păşit pentru prima dată în sala de haltere de la Clubul Sportiv Farul, iar ceea ce a văzut acolo l-a convins pe loc: acesta-i sportul căruia i se va dedica. Fusese adus la haltere de un vecin care deja jongla cu greutăţile, iar la Farul a intrat pe mâna antrenorului Ion Filip. Puştiul avea certe calităţi fizice, muncitor era, de plăcut îi plăcea, astfel că succesul nu avea cum să nu vină. Ajuns la 32 de ani, după aproape 20 de ani de muncă, pe alocuri inumană, Aurel are în vitrina trofeelor şase titluri de campion naţional, trei la seniori (la categoriile 94 de kilograme şi 105 kilograme) şi trei la juniori. Plus alte clasări pe podium la diverse competiţii. Palmaresul putea fi şi mai bogat dacă, acum patru ani, nu era lovit de ghinionul unei accidentări. „Eram la antrenament şi făceam genuflexiuni cu 260 de kilograme. Dintr-o dată, mi-a trosnit genunchiul drept de nu m-am mai putut ridica. Verdictul a fost crunt: ligamentele şi meniscul afectate”, povesteşte Aurel. Accidentarea l-a ţinut pe bară doi ani încheiaţi, însă nu l-a împiedicat să şi revină la antrenamente şi la competiţii. Iar când şi-a făcut reintrarea în sală, în 2011, a fost şi mai puternic. „Nu m-a bătut deloc gândul să mă retrag,