La 26, respectiv 27 martie 1923, adică acum 90 de ani, Parlamentul României vota Constituţia din 1923, act fundamental care consolida prestigiul politic al României Mari, rodul muncii generaţiei paşoptiste, continuate de nu mai puţin celebrii săi urmaşi.

Perceput ca apogeul ideologiei liberale, actul constituţional din 1923 a fost punctul maxim al unui sistem politic. Abogată de Constituţia din 1938, ea va fi repusă parţial în vigoare la 31 august 1944, rezistând până în 1947, când afost proclamată Republica Populară Română.

Constituţionalismul românesc are o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de interesantă. Vizibil, timid, încă de pe vremea lui Constantin Mavrocordat, care publica în ”Mercur de France” un proiect de constituţie, ideea unui sistem constituţional se regăseşte şi în baza programatică a revoluţiei din 1821, conduse de Tudor Vladimirescu.

Pentru prima dată, problema unui act de căpătâi pentru Principate, s-a pus la 1829, când Tratatul de la Adrianopol era însoţit şi de ”Actul Osăbit”, în fapt un set de reglementări, care pregătea drumul spre Regulamentele Organice, impuse de Rusia, ca preludiu al anexiunii. A urmat apoi revoluţia paşoptistă, cu efemera proclamaţie de la Islaz, apoi Convenţia de la Balta Liman, când autonomia internă a Principatelor era grav prejudiciată.

Izbucnirea războiului Crimeii şi înfrângerea Rusiei au făcut determinat concertul european, întrunit la Paris, în 1856, să ia în calcul unirea Principatelor şi, pe termen mediu, să elaboreze prevederi constituţionale, aşa cum a fost Convenţia de la Paris din 1858.

Aflate sub suzeranitate oromană şi sub garanţia colectivă a marilor puteri ale Europei, Principatele au reuşit să pună Europa în faţa ”faptului împlinit”, reuşind să aleagă un domn în ambele Principate, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, care în 1864, pentru a putea implementa reforme