Vin vremuri de foc, frați români! La începutul toamnei, într-o dublă cumplită, vom da piept cu dușmanii noștri seculari, turcii și ungurii. Cu poftă de sînge și foame de puncte, însetate de răzbunare, hoardele de spahii și de honvezi cerca-vor iarăși să ne smulgă sfintele brazde de pe Arena Națională. Să nu-i lăsăm, să ne mobilizăm! Din 11 guri de foc, incluzînd și portarul, să răsune imnul din vechime: Demarchează-te, române, driblează-i, măi române! Căci, în ciuda multor opinii contrare, aici șade durerea contemporană a neamului fotbalist românesc. La pasă și la dribling.
Ieșim, iată, din mistica patriotică și, încet-încet, ajungem în zona mult mai calmă (credeți?) a mitologiilor fotbalistice. După meciul de doi lei și doi-doi de la Budapesta s-a repetat, nu fără temei, că fazele fixe sînt eterna noastră problemă. Că, ca cum ar veni, așa-i românu’: are faze puține, dar fixe. Adevărat, însă parțial. Uite, noi, CSM Rîmnicu Vîlcea, i-am zdrobit pe boangheni la ei acasă, la FCM Tîrgu Mureș, cu 3-1. Primul gol a fost după un corner fructificat de oltenașul nostru István Szabó. Al doilea, tot din fază fixă, dintr-un 11 m corect acordat. Da’ hai să revenim la Națională. N-am înscris și noi de atîtea ori din fază fixă? Ba am înscris! C-așa-i fotbalul, nu românul: dai-primești, jucător te numești. Marea noastră problemă, zicem, e alta. Nu c-am lua goluri ca de atîtea ori, ci că nu mai dăm ca altădată. E o problemă de stil. Nu doar a echipei lui Piți, ci a Naționalei din secolul XXI.
Cîndva, nu demult, mai aveam niște combinagii și mingicari în lot. Uneori, ne enervau prin celebra, ironizata „temporizare“. Astăzi s-ar numi „posesie prelungită“. În dragul limbaj de lemn actual, băieții ăia ar fi niște „jucători capabili să-și elimine adversarul din joc prin acțiuni individuale“. Ei bine, cu cîteva excepții firave, așa ceva ne lipsește. Nu mai legăm patru-cin
