Papa Francisc vine de dincolo de mări, nefiind încărcat de amintirea certurilor teologice de pe bătrânul continent; e simplu, curajos şi autentic. Venind din America Latină, Sfântul Părinte are o mai corectă percepţie a sensului mişcării istorice a bisericii creştine europene.

Impresia pregnantă pe care ţi-o lasă conduita noului papă Francisc este cea a smereniei. Sfântul Părinte ne-a invitat să ne întoarcem la bucuriile simple. Compasiunea, tandreţea, speranţa au fost insistent evocate, în opoziţie cu materialismul şi pesimismul cenuşiu al vremurilor noastre de îngrijorătoare criză. În cadenţa şi naturaleţea rostirii acestui crez, îndrăznesc să întrevăd psihologia unui reformator. Dacă primele impresii se vor confirma, peste un timp vom putea vorbi despre un pontificat istoric. Reformatorii credinţei au debutat mereu prin a observa înstrăinarea Bisericii de sensul genuin al creştinismului. Supraîncărcătura instituţională, dar şi lucrarea veacurilor, par să opacizeze substanţa profundă a credinţei, până acolo încât o îndepărtează, prin discursivitate şi formalism, de înţelesurile sale autentice din vremurile de început. Eminescu dezvolta într-un loc următoarea idee: reformatorii autentici nu strică Legea, ci îi redescoperă înţelesurile uitate. Istoria Bisericii Romei cunoaşte reformatori care au relansat credinţa prin diverse mijloace, dintre care cel mai important mi se pare a fi cel al întoarcerii la surse. Nu pentru a copia originile - operaţiune de altfel imposibilă - ci pentru a te lăsa cuprins de lucrarea regăsirii Treimii celei adevărate. Şi în Biserica Constantinopolului - Marea Biserică ajunsă în captivitate după 1453 - au fost reformatori care au mizat pe filosofia autenticităţii. Iar pe slujitorii adevăraţi ce mi-a fost dăruit să-i cunosc, de genul Părintelui Cleopa, i-am perceput în lumina bucuriei simple a slujirii.

Servus Servorum Dei, sp