"S-a spart", este diagnosticul fără greş al lui Pristanda, căzut implacabil, ca o lamă grea de ghilotină peste gîtul fragil al condamnatului. Locul din frunte n-a fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine a ştiut mai bine să umble cu machiaverlîcuri şi să o facă pe iezuitul a la Metternich. Am mai spus-o şi altădată, "iar dacă n-am spus-o o repet" (vorba unui celebru căprar al Armatei populare): problema noastră cu Caragiale nu constă în faptul că nu înţelegem cum poate fi el mereu "actual", ci că nu vedem mecanismele sociale şi psihologice care ne fac pe noi prizonierii eterni ai universalelor politicii derizorii, acelea pe care el le-a scos din umbra conceptelor pentru a ni le face cunoscute ca realităţi sensibile.
Ce urmează, aşadar, după scandalul de la ultima întrunire electorală?
Întrebarea aflată pe buzele tuturor este: se rupe sau nu se rupe PDL-ul? O întrebare rău formulată, pentru că esenţa chestiunii nu în asta constă. Faptul că nu s-a rupt la cald, sub presiunea furiei, a frustrărilor şi a istericalelor stîrnite la anunţarea rezultatului care l-a dat pe Vasile Blaga victorios în competiţia pentru conducerea PDL, este un indiciu precis al căilor care vor fi urmate de grupările din interior; cele care s-au tolerat vremelnic sub aceeaşi siglă şi culoare politică, fără să fi fost niciodată, cu adevărat, un partid. Cum nu sunt nici celelalte păpuşi politice care fac figuraţie pe scena democraţiei noastre de bîlci! Faptul că ruptura nu a fost declarată oficial (ea s-a produs şi a fost deschis recunoscută prin opoziţia din interior adoptată de gruparea învinsă) se datorează doar nesiguranţei cu privire la "ziua de mîine". Planul B a fost poate creionat, dar nimeni nu a crezut că va fi nevoie de el! Deci, nu a fost gata imediat pentru lansare. Pe de altă parte, cei dinlăuntru ştiu că nimeni nu poate supravieţui în jungla de afară, prin forţele p
