PDL-ul cade şi decade. Stânga îşi freacă mâinile fericită. Dreapta nu mai contează. Cu un PDL măcinat de orgolii şi lupte interne şi cu un PNL subjugat în totalitate de PSD, dreapta românească e în aer. Încercările timide de formare a Alianţei D.A. sunt insignifiante pentru mastodontul de stânga construit în jurul PSD, iar regruparea "frustraţilor" portocalii în jurul preşedintelui e abia la început.
Şi chiar de ar grăbi lucrurile, noul partid, noua alianţă, e greu de crezut că va ajunge prea curând o voce cu adevărat puternică, că vor găsi în interior un lider suficient de puternic încât să-i aducă în prima linie într-un timp relativ scurt. Elena Udrea? Personal, am crezut dintotdeauna despre ea că ambiţiile îi depăşesc puterile şi calităţile. "Virulenţa", bine spunea Mitrofan, o recomandă. Însă nu-i suficient. Îi stă bine în politică, dar nu într-o poziţie de lider. Părerea mea. Traian Băsescu? Depinde. După pripitul şi neinspiratul "Adio, PDL!", nu ştiu câtă simpatie mai poate să adune. Nu era locul, nu era momentul să vorbească. Din punctul meu de vedere, prin ieşirea aceasta, nu doar că a scindat PDL-ul, care, de bine-de rău, avea capacitatea să coaguleze în jurul lui forţele şi electoratul de dreapta, mai grav de atât a debusolat complet şi bruma de simpatizanţi pe care partidul o mai avea.
Eu sunt un alegător de dreapta. Dreapta în general. M-a lovit o dată, puternic de tot, PNL-ul, iar după faza cu Becali şi restul, chiar m-a scârbit. Nu m-am simţit însă complet abandonată, undeva, acolo, exista o altă formaţiune, cu toate bubele şi mucegaiurile ei, în care, la un moment dat, puteam să cred. Nu era vorba de o persoană anume pentru care să am o slăbiciune, fiecărui membru marcant al acestui partid am ce-i reproşa. Nu-s fete mari, nu-s fără vină. Ca un tot însă, era cel mai aproape de convingerile mele de dreapta, era cel mai aproape
