Extraordinara biografie a Uniunii Scriitorilor în monumentul din Calea Victoriei 115 este parte nu numai din memoria națională, iar renunțarea la folosirea publică înseamnă ștergerea cu buretele a acestei fabuloase aduceri aminte.
Recent, a fost anunțată iminenta evacuare a Uniunii Scriitorilor din sediul de pe Calea Victoriei 115. Justiția a decis revenirea imobilului la moștenitorii ultimului proprietar. La prima vedere, o noutate îmbucurătoare: cel puțin în acest caz statul de drept și-a făcut datoria. Conducerea USR cârcotește, arătând cu degetul la Primăria Capitalei, de la care a concesionat imobilul până în 2046. Primăria tace mâlc, nici gând să facă gestul pe care-l așteaptă scriitorimea. La rândul lor, noii proprietari ridică vocea, susținând că gospodărirea de către ei este unica șansă de supraviețuire a fostei Case a Scriitorilor.
„Le dernier cris?“
Înainte de 1989, ultima pagină a României libere conținea o rubrică de știri pe scurt. Cititorul atent putea afla multe noutăți: între altele (cum ar fi: noua Constituție a Suediei, elaborată timp de peste un deceniu etc.), o știre despre un tablou de Van Gogh (Floarea soarelui) achiziționată la o licitație publică. Noul proprietar, un japonez cu bani, îndrăgostit peste poate de lucrare, și-a exprimat public dorința de a o avea alături și în viața cealaltă. Stupoare și consternare în lumea artistică: japonezii se lasă incinerați.
Povestioara arată că dreptul la proprietate are limite, definiția precizând: limite trasate (de oameni) prin lege. Există dubii că vreo lege a luat în calcul asemenea situații precum cea de sus. Și atunci ce e de făcut? Categoria economică de proprietate are, evident, o istorie. Sătulă de abuzuri, Revoluția franceză a propus o abordare iacobină (caracterul sacrosanct, imprescriptibil) care a pus multe bețe în roate relați
