Din cind in cind, cite un scandal cu tenta nationalista, cum a fost recent cel legat de drapelul secuiesc, readuce in discutie patriotismul, integritatea nationala si alte obsesii identitare. Si, tocmai din lipsa unei educatii patriotice autentice, discutiile iau mereu o turnura belicoasa, asmutind de fapt cetatenii romani unii impotriva altora.

Ca si cum lucrurile n-ar merge destul de prost in Romania, noi continuam sa intretinem conflictele etnice, sa le perpetuam de aproape un secol. E drept, n-o fac numai unii etnici romani – o fac si cei maghiari, fie ei politicieni din Ungaria, fie lideri politici maghiari cu cetatenie romana, dar cu totii tributari aceleiasi retorici nationaliste de secol XIX, care nu foloseste la nimic altceva decit sa abata atentia cetatenilor obisnuiti de la problemele relevante ale tarii si societatii, adica incompetenta si coruptia liderilor politici si proasta administrare a teritoriilor pe care le controleaza acesti lideri.

Am regasit zilele trecute, intr-o insemnare de pe blogul unui expatriat anglofon (a carui identitate imi ramine necunoscuta), un fragment despre imaginea de sine a romanului generic care mi s-a parut foarte relevant in contextul dat: „Un roman etnic va considera ca mostenirea lui etnica este EXTREM de importanta si de obicei va fi ferm convins ca este coboritor direct din romani. Romanii cred ca etnicii romani sint o rasa superioara tuturor celorlalte etnii“. Si apoi bloggerul continua, cu aceeasi privire detasata a strainului ce urmareste o populatie straina: „Patriotismul in sensul lui modern este aproape inexistent. Romanilor le pasa mai mult de etnicitatea lor si de mostenirea lor regionala decit de orice forma de loialitate fata de tara sau de guvernare“.

Din pacate, discursul patriotic oficial, preluat si de mass-media, si – ulterior – de populatie, a ramas in faza aceasta: „sintem ne