Scris de Cristian Horgoș - Mari naţiuni ale lumii au renăscut din cenuşă – Japonia excede metaforei – graţie unui sistem de educaţie deopotrivă sănătos şi patriot.

În anii ‘70, şi graţie unui fost ministru matematician al Învăţământului – orădeanul Mircea Maliţa – România a beneficiat de un sistem şcolar performant, care a bătut SUA şi URSS, nu doar la fotbal, ci şi la olimpiadele internaţionale de ştiinţe exacte.

Şi după ‘89 am mai şcolit tineri campioni mondiali la matematică şi informatică, dar mai degrabă datorită principiului mecanic al inerţiei.

Dar, per ansamblu, sistemul românesc de educaţie, cel care ar trebui să pregătească medici de vârf, ingineri de avangardă şi politicieni de marcă, a ajuns la un sistem care promovează îndeosebi doftori de duzină, amatori de inginerii financiare şi politruci de profesie.

Cauzele par multe, dar aş sublinia mai ales una.

În anii ‘90, când societatea era, deopotrivă, instabilă şi săracă, un ministru prea idealist, nu foarte conştient, sau (teoria conspiraţiei) total anti-român, a lansat o măsură dezastruoasă. Şi anume admiterea la facultate pe baza notelor din liceu +/- bacalaureat.

Sigur, în democraţiile prospere, mai puţin vulnerabile la corupţie, era o chestiune de ordin practic, care să scape universităţile de corvoada organizării admiterilor.

Dar, la noi, a fost doar mană cerească pentru profesorii de liceu strâmtoriţi de un salariu modic şi dependenţi de cadouri şi meditaţii industriale. În doar câţiva ani, sistemul pre-universitar s-a devalorizat. Cu menţiunea că am cei şapte ani de acasă ca dascăl, m-am crucit în urmă cu trei ani când am citit într-un ziar orădean de o clasă care a absolvit „Eminescu” cu o medie generală peste 9,80. Accentuez, media generală a clasei… Păi, pe vremea mea, când eram elev într-o clasă gojdistă care dădea anual emisarii judeţului la olimpiadele naţiona