Daniel Cristea-Enache: Cum vă raportaţi la „al treilea discurs”, conceptul din cartea-dialog semnată de Adrian Marino şi Sorin Antohi, apărută în 2001? Coexistenţa discursului occidentalist şi a celui autohtonist exclude ori, dimpotrivă, include alternativa la exacerbarea ambelor discursuri?

Michael Shafir: Raportarea mea la acest concept este ambivalentă. Cînd a apărut volumul, i-am atras atenţia lui Sorin Antohi (cu Marino nu am avut decît un contact sporadic, telefonic sau epistolar) că toate precedentele încercări de a crea un asemenea discurs au eşuat, unele lamentabil, altele mai degrabă în uitare decît în derizoriul politic. Pe bună dreptate întrebarea pe care o formulaţi comportă o pronunţată nuanţă politică. Din acest punct de vedere, a vorbi despre un „al treilea discurs” este a vorbi implicit sau explicit despre o „a treia cale”.

Narodnicii ruşi au căutat o asemenea cale, una între capitalism şi socialismul de nuanţă marxistă, şi au terminat inevitabil fie în barca leninistă, fie în plehanovismul social-democrat care a fost postura menşevică în faza sa finală. În scrierea istorică poţi vîsli contra curentului. Nu o poţi face însă în înfăptuirea istorică. Acolo nu tu alegi curentul, ci el te alege pe tine. La noi, poporanismul a fost o derivă locală a narodnicismului şi, asemenea acestuia, la începuturile sale s-a iluzionat că poate alege o a treia cale. Sub forma ţărănismului (vezi evoluţia lui C. Stere) a renunţat în cele din urmă la revoluţia căreia (nu-i aşa?) i-a stat „în preajmă”.

Mai grave mi se par evoluţiile optanţilor pentru o „a treia cale” la vecinii noştri maghiari, unde acestea se vor reflecta în disputele dintre „populişti” şi „urbanişti”, primii evoluînd din secolul al XIX-lea şi pînă în zilele noastre în direcţia extremei drepte. Desigur, şi pe aceste meleaguri româneşti nu au lipsit şi nu lipsesc asemenea ecouri sau chiar