Dialog cu tenorul SORIN URSAN DELACLIT
Sorin Ursan Delaclit are o voce de flacără, la temperatură de înaltă emoţie. Este o voce de o aleasă vibraţie, cu un diapazon liric ce atinge deopotrivă corzile imnice, cât şi pe cele grave. Se distinge însă printr-un ceva personal, pe care mulţi alţii nu îl au. Sorin se reîntoarce mereu la izvoare. Pentru el muzica este a doua natură. Inimile ce bat la auzul vocii lui, bat ca nişte clopote în zile de sfinte sărbători…
– Puţine voci adevărate se mai aud astăzi pe scenă. Când ai simţit că poţi să ţii publicul în emoţia cântecului?
– Nu de mult timp. Începând cu anul 2011 am simţit că pot ţine publicul alături de mine. Din acel an vocea a devenit mai naturală, mai caldă, mai uşor de condus şi, prin intensităţile folosite în arii (pian-piano, metro-piano-forte), am pătruns în sufletul auditoriului, făcându-l să simtă emoţiile ariilor fără a cunoaşte cuvintele.
– Mulţi dintre cei care te ascultă şi-ţi cunosc vocea se întreabă pe cine moşteneşti…
– Talentul în muzică e o moştenire lăsată de bunicul Ştefan (tatăl mamei, Ştefania). Bunicului, când era tânăr, îi plăcea muzica la modul dansant. Trăia la maximum şi se bucura enorm ori de câte ori avea prilejul de a dansa. Toată viaţa a regretat că nu a reuşit să cânte la un instrument, el socotind că asta a fost şi marea lui nerealizare.
– Vocea ta este o revelaţie pentru cei care te ascultă pentru întâia oară. Deja există unii care te aseamănă cu Pavarotti şi Carusso. Cum te simţi raportându-te la doi mari tenori ai lumii?
– Emoţionat. Fiecare interpret se remarcă prin personalitatea lui, prin timbrul vocal, prin sensibilitate şi mărimea repertoriului. Aceste personalităţi rămân tipare pentru generaţii, deci şi pentru mine. Consider că asemănările care se fac sunt mai mult de natură comercială. Fiecare interpret este unic în felul lui şi nu suport
