Apărut în Dilema veche, nr.207, 2 Feb 2008
"Actuala criză a credinţei este mai ales criză a speranţei creştine" - este convins papa Benedict al XVI-lea. Credinţa creştină care este înlocuită, în vremurile actuale, cu credinţa în progres şi ideologia progresului. După prima sa enciclică avînd ca temă iubirea, Deus Caritas Est ("Dumnezeu este iubire"), Joseph Ratzinger dedică un al doilea text unei alte virtuţi teologale - speranţa. Avînd titlul inspirat de Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel, Spe Salvi ("Mîntuiţi întru nădejde"), documentul a fost prezentat recent în Vatican. Alegînd pentru semnarea enciclicei ziua celebrării Sfîntului Apostol Andrei, considerat în lumea creştină ortodoxă Protosklitos - "Întîiul chemat" -, pontiful a dorit să confere astfel evenimentului o delicată semnificaţie ecumenică. Gest de reconciliere cu Biserica Ortodoxă însoţit de restituirea către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol a unei părţi din moaştele Sfîntului Andrei care erau conservate la Amalfi.
În spiritul gîndirii lui Heraclit, papa Benedict al XVI-lea este convins că deschiderea către speranţă stă la originea raţiunii, a logosului comun. Nădejdea, semn distinctiv al creştinilor, reprezintă în viziunea pontifului teolog atît calea regală împotriva vidului de semnificaţie al lumii contemporane, cît şi unica posibilitate de mîntuire împotriva falselor ideologii atee. Cele 77 de pagini (în ediţia italiană) ale enciclicei sînt dedicate nu numai temei speranţei, cît şi marxismului, iluminismului, ateismului sau ştiinţei care în ultimele secole au "pretins" substituirea lui Dumnezeu cu propriile utopii. Ignorînd în mod straniu orice referinţă la geniali teologi contemporani ai speranţei, precum şi la iluştri reprezentanţi ai teologiei eliberării, textul abundă însă de referinţe erudite la reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (Max Horkheimer şi The
