Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie.
Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este “Hrisovul” dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători.
La 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia.
Perioada poştei moderne a început în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnito-rului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859.
În 1874, la Berna, România devine membru fondator al Uniunii Poştale Generale (din 1878 aceasta se va numi Uniunea Poştală Uni-versală), ce va repre-zenta principala structură pentru cooperarea între serviciile poştale şi asigurarea