Natura are oroare de vid: viaţa va scoate în faţă un nou lider autentic al dreptei – aşa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla şi fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.
Cât de greu le este politicienilor români să părăsească scena, atunci când evoluţia lor politică a ajuns la o încheiere naturală! Degeaba timpul, viaţa, Regizorul îi anunţă că e cazul să iasă: protestează, se agită, planifică din greu, confecţionează rapid partide şi mişcări, iar când, totuşi, sunt daţi afară se agaţă de recuzită ori îşi pun casca pompierului, doar-doar or mai rămâne o oră-două în centrul vieţii politice, fie şi sub pretextul unui incendiu. Pierderea unor alegeri ar trebui să fie, pentru un lider de partid, semnul că timpul lui a trecut; demisia ar trebui să urmeze, fără excepţie. Nu şi la noi: amintiţi-vă de Petre Roman, de Mircea Geoană, de Adrian Năstase, ba chiar şi de Tăriceanu – ce triste figuri au devenit după ce au fost înlăturaţi în cele din urmă! Câte contorsionări, câte schimonoseli numai pentru a mai deţine o părticică de putere şi vizibilitate! Degeaba. Au ajuns şi ei istorie. Vorba stoicilor: volentem fata ducunt, nolentem – trahunt („destinul îl conduce pe cel care îl acceptă, dar îl târâie pe cel care-l refuză“).
Am văzut regula românească din nou cu ocazia Convenţiei Naţionale a PDL: deşi a condus partidul la cea mai dramatică înfrângere a sa dintotdeauna, Blaga nu a demisionat îndată după anunţarea rezultatelor de astă-iarnă; din contra, a păstrat puterea, a organizat Conferinţa cum a ştiut el, a candidat şi a reuşit să-şi atragă ceva mai mulţi reprezentanţi decât Elena Udrea, fiind reales. Dar preţul – imens - pare a fi ruperea partidului şi migrarea adversarilor săi în altă parte. Probabil că Blaga a anticipat faptul, dar nu-i pasă; di