Natura are oroare de vid: viața va scoate în față un nou lider autentic al dreptei – așa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla și fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.
Cât de greu le este politicienilor români să părăsească scena, atunci când evoluția lor politică a ajuns la o încheiere naturală! Degeaba timpul, viața, Regizorul îi anunță că e cazul să iasă: protestează, se agită, planifică din greu, confecționează rapid partide și mișcări, iar când, totuși, sunt dați afară se agață de recuzită ori își pun casca pompierului, doar-doar or mai rămâne o oră-două în centrul vieții politice, fie și sub pretextul unui incendiu. Pierderea unor alegeri ar trebui să fie, pentru un lider de partid, semnul că timpul lui a trecut; demisia ar trebui să urmeze, fără excepție. Nu și la noi: amintiți-vă de Petre Roman, de Mircea Geoană, de Adrian Năstase, ba chiar și de Tăriceanu – ce triste figuri au devenit după ce au fost înlăturați în cele din urmă! Câte contorsionări, câte schimonoseli numai pentru a mai deține o părticică de putere și vizibilitate! Degeaba. Au ajuns și ei istorie. Vorba stoicilor: volentem fata ducunt, nolentem – trahunt („destinul îl conduce pe cel care îl acceptă, dar îl târâie pe cel care-l refuză“).
Am văzut regula românească din nou cu ocazia Convenției Naționale a PDL: deși a condus partidul la cea mai dramatică înfrângere a sa dintotdeauna, Blaga nu a demisionat îndată după anunțarea rezultatelor de astă-iarnă; din contra, a păstrat puterea, a organizat Conferința cum a știut el, a candidat și a reușit să-și atragă ceva mai mulți reprezentanți decât Elena Udrea, fiind reales. Dar prețul – imens - pare a fi ruperea partidului și migrarea adversarilor săi în altă parte. Probabil că Blaga a anticipat faptul, dar nu-i pasă;