Natura are oroare de vid: viața va scoate în față un nou lider autentic al dreptei – așa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla și fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.

Cât de greu le este politicienilor români să pă­răsească scena, atunci când evoluția lor politică a ajuns la o încheiere naturală! Degeaba timpul, via­ța, Regizorul îi anunță că e cazul să iasă: pro­tes­tează, se agită, planifică din greu, confecționează rapid partide și mișcări, iar când, totuși, sunt dați afară se agață de recuzită ori își pun casca pom­pierului, doar-doar or mai rămâne o oră-do­uă în centrul vieții politice, fie și sub pretextul unui incendiu. Pierderea unor alegeri ar trebui să fie, pentru un lider de partid, semnul că timpul lui a trecut; demisia ar trebui să urmeze, fără ex­cepție. Nu și la noi: amintiți-vă de Petre Roman, de Mircea Geoană, de Adrian Năstase, ba chiar și de Tăriceanu – ce triste figuri au devenit după ce au fost înlăturați în cele din urmă! Câte con­tor­sionări, câte schimonoseli numai pentru a mai de­ține o părticică de putere și vizibilitate! Degeaba. Au ajuns și ei istorie. Vorba stoicilor: volentem fa­ta ducunt, nolentem – trahunt („destinul îl con­duce pe cel care îl acceptă, dar îl târâie pe cel care-l refuză“).

Am văzut regula românească din nou cu ocazia Con­venției Naționale a PDL: deși a condus par­ti­dul la cea mai dramatică înfrângere a sa din­tot­deauna, Blaga nu a demisionat îndată după anun­țarea rezultatelor de astă-iarnă; din contra, a păs­trat puterea, a organizat Conferința cum a știut el, a candidat și a reușit să-și atragă ceva mai mulți reprezentanți decât Elena Udrea, fiind re­ales. Dar prețul – imens - pare a fi ruperea par­tidului și migrarea adversarilor săi în altă parte. Probabil că Blaga a anticipat faptul, dar nu-i pa­să;