Siguri de efectele pleziriste sau pur şi simplu curioşi, tot mai mulţi tineri apelează la înfrumuseţarea metalică a unor zone la care doar cei privilegiaţi au acces. Se ia o tijă care nu trebuie să depăşească grosimea de 1,6 milimetri...

Întâi de a analiza această zonă gri, tabu, a optimizărilor metalice, trebuie să spunem că piercingul nu a fost, dintotdeauna, un nărav al vârstei ori materializarea teribilismului în locuri mai mult sau mai puţin vizibile. Nu, nu a fost aşa. Obiceiul este vechi de peste 5.000 de ani. În insula Borneo, de pildă, piercingul genital a fost confirmat în rândul bărbaţilor, care îşi implantau oase subţiri în gland. Chiar şi în vechea Kamasutra, textul sanscrit care stabilea regulile dragostei şi ale senzualităţii în societatea hindusă, se „vorbeşte“ despre împodobirea cu bijuterii.

Aglaja Stirn, de la Spitalul Universitar de Medicină Psihosomatică şi Psihoterapie din Frankfurt, Germania, spune, într-un articol publicat în jurnalul medical „The Lancet“, că sunt false teoriile potrivit cărora cultura arabă, africană sau greacă ar fi fost promotorul unor astfel de obiceiuri. Nu, nu este aşa, crede Aglaja Stirn.

Începând cu anii 1970, în societăţile occidentale, argumentează Stirn, fenomenul a luat amploare, întrucât europenii au vrut, pur şi simplu, să redescopere practicile străvechi datorită exotismului lor. Aceştia erau puternic influenţaţi de curentul punk ori făceau parte din comunitatea LGBT, arată profesorul universitar Aglaja Stirn. Totuşi, obiceiul exista în societate, deşi mai degrabă insular, încă din secolul al XIX-lea. Prinţul consort Albert, soţul reginei Victoria, avea un piercing celebru în zona genitală, tot din raţiuni de ordin estetic: pentru a preveni o proeminenţă necuviincioasă atunci când purta pantaloni strâmţi. „Dressing ring“, aşa cum era numit în vremea respectivă tipul de piercing, este mai