Gheata, de un galben elegant şi cu crampoane antiderapante, a centrului înaintaş, mîngîia mingea, cînd şi cînd, - aceasta simţindu-se, însă, frustrată că nu o mîngîie manual. Fie şi dacă mîngîierile sînt de diferite feluri şi nu-i obligatoriu să implice auxiliile manualităţii (păsările, bunăoară, nu par să se mîngîie cu gheara, iar peştii practică frotajul), caresantă,-n cazul speciei noastre e, îndeobşte, mîna. Iar mingea, fără a fi om, fiind, însă, umanizată, prin îndelung contact cu omul, şi-ar fi dorit şi ea, sărmana, o mîngîiere mai ca lumea. Centrul înaintaş nu-i putea spune (deşi ar fi făcut-o, - dar, oare, în ce limbă?) că mîngîierile manuale ale mingii, cînd eşti jucător de cîmp, sînt prohibite, păcatul originar în fotbal fiind chiar henţul. Numai portarul are privilegiul să mîngîie cu mîna (sau cu mănuşa) mingea. Nu-i mai puţin adevărat că mingea, fără să fie mîngîiată gingaş, e, la rigoare, sărutată. Dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (E o cutumă şi o superstiţie, - ca şi un soi de erotism pragmatic.) În rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic, şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi... Sfera!) neurmărind, parcă, altceva, de cît să se dezbare cît mai rapid de dînsa, - a «ţine» mingea nepreafiind consult. Toate acestea, centrul înaintaş al nostru i le-ar fi spus (dar cum?) iubitei neiubite, mingea. Numai că ea simţea perfect ce se întîmplă şi, cînd dorea să fie mîngîiată cu două mîini (nu numai de portar, ci şi de jucătorii de cîmp), ieşea în aut. Ştia că asta-l enervează, de obicei, pe amorezul său, care, gelos, abia atunci gelos, şi, totuşi, tandru, o agrăia în versuri:

„Eu, minge, te caut,

Şi tu eşti în aut!”

din volumul Fotballetto, Editura Diacritic, 2013.

Citiţi aici recenzia cărţii. @N