Soarta acestor clădiri cu o valoare de cele mai multe ori incomensurabilă ajunge să depindă de „hărnicia” hoţilor de fier vechi sau a funcţionarilor dezinteresaţi şi corupţi. Reputatul arhitect Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, descendent al familiei boiereşti omonime, realizează în cele ce urmează o radiografie a situaţiei în care se află astăzi întregul patrimoniu naţional. Citiţi şi luaţi aminte.

Stimate domnule Sturdza, cum vedeţi Dumneavoastră starea patrimoniului cultural, arhitectural şi istoric al României în acest moment?

În ultimii douăzeci de ani s-a coagulat o problemă serioasă în această direcţie; iar ea se reduce, în principal, la o apreciere cantitativă a pierderilor suferite de patrimoniul naţional. Spun asta pentru că, după schimbarea survenită în 1989 între regimul comunist şi perioada actuală, s-au făcut nişte salturi mari, deseori, în defavoarea patrimoniului. Să ne amintim cum în primele şase luni de după Revoluţie, graniţele României au fost deschise şi necontrolate. În acea perioadă, scurgerile obiectelor de patrimoniu, mai ales cel mobil, în străinătate au fost colosale. Chestiunea aceasta s-a soldat cu o pierdere importantă, incomensurabilă, din punct de vedere al valorilor pe care România le-a avut. Aceste obiecte au plecat din ţară necontrolat, sub forme mai degrabă oculte decât legale.

„Structuri din case maramureşene au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale”

Se pot compara cele două perioade atunci când vorbim despre pierderile de patrimoniu?

Din păcate, România nu a avut şi nu are încă o evaluare amplă şi exactă a listei obiectelor de patrimoniu. Pot doar afirma, ca o constatare nesusţinută de cifre, că pierderile suferite după 1990 sunt mai mari decât cele din perioada comunistă. Dacă înainte de Revoluţie deciziile veneau dintr-un singur punct, prin leg