La noi se discută mult despre China şi-n spatele acestor discuţii – cele mai multe fiind însoţite de aprecieri elogioase – am impresia că se ascunde un gen de gîndire sentimental-nostalgică, în care omul în cauză laudă pe ultimul reprezentant de seamă al comunismului în lume, încercînd să pună în evidenţă că, iată, ei reuşesc acolo unde noi nu am reuşit, iar în subtext ar trebui să înţelegem că nu teoria socialismului victorios a fost vinovată, ci, ca de obicei, noi românii, cînd am pus-o în practică. Aşa-zisele reuşite ale Chinei răzbună toate frustrările tuturor nostalgicilor epocii trecute, şi toţi, fie că se află în faţa unei catedre universitare, fie că sînt paznici ai unei scări de bloc, fugiţi de acasă precum copiii lui Moromete, nu mai contenesc să aducă vorba despre China şi despre orizonturile de timp cînd aceasta va fi prima putere a lumii. Atunci, în sfîrşit, cred ei, îşi vor vedea cu ochii visul de-o viaţă, cel de a prinde vremurile cînd comunismul va învinge capitalismul. Cînd este vorba despre viitor şi previziuni, economiştii sînt o specie de oameni care devin, dintr-odată, foarte tăcuţi. Se întîmplă asta pentru că ei ştiu că ştiinţa lor este, în primul rînd, o ştiinţă socială, iar realitatea economică se află în permanentă dependenţă de un infinit număr de variabile. Cea mai importantă dintre aceste variabile fiind mintea umană, absolut imposibil de cuantificat ca decizie, potenţial de exprimare şi de evoluţie viitoare. J.M. Keynes a exprimat în termeni inteligenţi această reţinere cînd, fiind întrebat despre valabilitatea teoriilor sale pe termen lung, a spus că nu are nici o importanţă pentru că atunci vom fi cu toţii morţi. Readucînd discuţia la un orizont de timp de 30-50 de ani (chiar dacă atunci mulţi dintre noi vom fi morţi), adică una sau două generaţii, şi bazîndu-ne pe referenţialul de azi, în care apreciem puterea economică, politică