Mi-e greu uneori să le explic oamenilor simpli şi nostalgicilor diferenţa dintre dictatură şi democraţie. Recenta convenţie a Partidului Democrat-Liberal soldată cu alegerea ca preşedinte a lui Vasile Blaga mi-a furnizat o cheie hermeneutică. Este ceva de natură intuitivă, nu un complicat argument logic ori un demers conceptual sau teoretic greu de înţeles. Diferenţa dintre dictatură şi democraţie este precum diferenţa dintre Caligula şi Traian Băsescu. Primul “şi-a făcut calul senator”, al doilea a eşuat în tentativa de a-şi face protejata şefă de partid.

A fost o vreme în care acţiunile fostului primar şi viitorului fost preşedinte al României păreau să se încadreze în definiţia dată de Bismarck politicii. Politica este arta posibilului, spunea fostul cancelar german. Asta nu înseamnă că orice este posibil sau că un lider poate să facă tot ce-i trece prin cap. Înseamnă mai degrabă că limitele acţiunilor tale sînt restrînse, că ele pot reuşi în anumite circumstanţe favorabile. După ce a cîştigat toate confruntările anterioare, Băsescu nu mai are parte de circumstanţe favorabile. A ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea impune voinţa nici măcar în propriul partid. Să fim bine înţeleşi. Este vorba de partidul pe care acum un deceniu începea să-l ridice pe culmi nebănuite. Esecurile sale politice l-au adus pe Băsescu în situaţia în care fusese şi Petre Roman acum cîţiva ani. Să-i fugă partidul de sub picioare.

Chiar dacă între dictatură şi democraţie este o diferenţă ca de la cer la pămînt, iar de la Caligula la Băsescu au trecut aproape două milenii, caracterul oamenilor este neschimbat. Indiferent de regimul politic, indiferent de perioada istorică, puterea le ia minţile celor mai mulţi. Iar puterea absolută le ia minţile în mod absolut. Cei care nu se pierd sint adevăraţii "oameni de stat". Gurile rele spun că mesajul lui Băsescu din seara de 23 mart