Cristiana Grigore: bursieră Fulbright, publică în “New York Times”. Petrică Dulgheru: bursier Tenaris, doctor în chimie la Dublin. Valeriu Nicolae: automatică făcută la Craiova (Daewoo League!...), fondator al Policy Center for Roma and Minorities; lucrează la firul ierbii cu puştii din ghetoul Ferentarilor. Când îmi vine uneori –rar, dar apăsat– să urlu de neputinţa mea trecătoare, mă gândesc la ei cu drag şi ştiu că nu-i totul pierdut. ÎNCĂ!...
Cristiana scrie aşa: http://www.nytimes.com/2010/11/03/opinion/03iht-edgrigore.html.
Petrică nu scrie. Face cercetare aplicată în două echipe tari din Belgia. Scriu alţii despre el: http://www.evz.ro/detalii/stiri/patrick-dulgheru-incatusat-in-irlanda-doctor-in-belgia-926162.html.
Valeriu taie în carne vie când scrie. Necorect politic, adevăr brut, toate vorbele pe masă: http://valeriucnicolae.wordpress.com/2013/03/.
Mi-a dat Dumnezeu să-i cunosc direct pe toţi trei, întâlnindu-i deloc întâmplător, ca în pilda cuvintelor profetice ale lui Ernesto Sabato (“fiecare se întâlneşte cu ceea ce, conştient sau inconştient, caută”). Dacă n-aş fi citit azi cuvintele de foc ale lui Valeriu, nu i-aş fi adus pe Cristiana şi Petrică alături de el, în cheia curajului smintit al fiecăruia în parte de a se privi în propriii ochi, împlinindu-şi - când senin, când scrâşnit - menirea lor pe Pământ. Succes după succes. Eşec după eşec. Şi, din nou, succes după succes.
Nu-i uşor. Zice Valeriu despre sine, pe blog:
“Că, deşi am moderat câteva generaţii absolut fabuloase de young leaders la Aspen, nu am reuşit să fiu implicat într-o schimbare semnificativă la nivelul societăţii româneşti.
Că, deşi sunt publicat în unele din cele mai bune publicaţii europene, nu am reuşit să schimb modul absurd în care funcţionează fondurile structurale europene.
Că nu am reuşit să transform ceea ce fac în ghetou
