Zilele trecute vorbeam cu un cunoscut despre faptul că în comuna lui a fost ales acelaşi primar de dinainte de alegeri, deşi respectivul era un prost gospodar. A deturnat bani, nu a implementat proiecte, umblă beat prin sat, înjură lumea. Totuşi, localnicii l-au votat. De ce? Simplu, îmi spune amicul: nu certa pe nimeni din primărie că lipsea de la muncă, închidea ochii când ţiganii nu prestau muncă în folosul comunităţii, se făcea că nu vede când dispăreau câţiva saci cu ciment sau câteva sute de cărămizi.
Încerc, de multă vreme, să înţeleg de ce nu se revoltă populaţia împotriva hoţiei generalizate din România. Cred că sistemul închide ochii când funcţionarii iau şpagă sau când angajaţii unei primării fură câte un sac de ciment, pentru ca aceştia să se simtă vinovaţi şi să nu bage de seamă că un parlamentar fură o fabrică întreagă sau ia un comision gras pentru a lăsa un prieten de-al lui să o fure.
Dupa 1990, la o veche fabrică din Zalău, directorul constată că se fură “în draci”. Angajează o firmă de pază, dar tot nu era mulţumit. Acuză şeful paznicilor că oamenii lui nu îşi fac datoria, deşi aceştia luaseră toate măsurile posibile. Într-o zi, directorul firmei de pază propune boss-ului de la fabrică să se efectueze un control corporal la ieşirea de la schimbul I. Zis şi făcut! Rezultatul? 300 de kilograme de cuie, şuruburi, piuliţe, cabluri etc. Faceţi calculul la trei schimburi pe zi, 365 de zile într-un an.
Cu puţine excepţii, incluzând aici pe cei care nu au ce fura sau pe cei care nu fură fiindcă nu îi lasă conştiinţa, suntem o ţară de hoţi. Hoţii de găini se justifică prin faptul că trebuie să trăiască. Hoţii de fabrici nu se justifică. Oricum, toţi sunt hoţi.
În faţa acestei situaţii de corupţie generalizată, cred că nu mai există soluţii democratice. Nu poate exista o revoltă suficient de puternică deoarece, înainte de a fi pr