Multiplele crize alimentare se repetă la intervale din ce în ce mai mici: boala vacii nebune, infestarea cu bacteria E. Coli, contaminările cu carne de cal, scandalul aflatoxinei din lapte, depăşiri ale nivelurilor de pesticide în fructele importate din Turcia. Asociate unui sistem alimentar bazat pe producţie industrială şi pe reţele globale de achiziţie şi distribuţie, aceste crize alimentează, de fapt, frici care repun în discuţie certitudinile despre un model de producţie menit să asigure standardizare, predictibilitate şi controlul calităţii. Ameninţarea – bine instrumentalizată – a foametei globale iminente nu mai e suficientă să garanteze obedienţa consumatorilor.

Din ce în ce mai mulţi dintre aceştia au început să caute în altă parte răspunsuri la incertitudinile lor. Trasabilitatea – cunoaşterea drumului hranei de la fermă la farfurie – înseamnă şi încredere în „staţiile“ unde poposeşte produsul, de-a lungul lanţului alimentar. Garanţia trasabilităţii produselor şi siguranţa alimentară nu mai rezidă într-o etichetă cu ingrediente sau într-o farfurie de pe masa unui restaurant autorizat de Direcţia Sanitar-Veterinară.

Consumatorul îşi activează instrumente ancestrale şi se angajează într-o detectivistică senzorială: vrea să verifice cu ochii lui, să pipăie, să miroasă. Face exerciţii de descompunere şi recompunere a produselor alimentare complexe, învaţă ce întrebări trebuie să pună ca să nu fie înşelat.

De cîţiva ani buni, încrederea se construieşte la tîrgurile de producători. Confortul psihic vine din semne ale autenticităţii: clopul şi mustaţa ciobănească a brînzarului sibian, picătura de sirop de fructe prelinsă pe marginea borcanului de gem, cămaşa cadrilată, de om simplu şi cinstit, a celui de la tarabă, vreo iconiţă încadrată în decor şi, desigur, bătăturile ţărăneşti de pe mîinile care manipulează borcane şi bucăţi de brînză. @N