De curând a apãrut o carte a istoricului Lucian Boia, specialistul de serviciu în demitizarea istoriei românilor, adicã cel care ne trage de mânecã atunci când pomenim cã strãmosii nostri ar fi fost buni si viteji. Cartea se numeste “România altfel” si se strãduieste sã demonstreze, uneori pe bunã dreptate, cã românii fac cam pe dos ceea ce reusesc altii sã facã pe bune. Istoria noastrã este, însã, marcatã si de momente cu adevãrat înãltãtoare, care se pare cã nu prea îl intereseazã pe modernul istoric de la Bucuresti. Unul dintre cele mai importante dintre acestea este acel “moment astral”, cum a fost numit, din istoria României, momentul 27 martie 1918, Unirea cu Basarabia, de fapt revenirea ei la patria mamã. Printr-un act profund nedrept, în 1812, jumãtate din Moldova este cotropitã de imperiul rus si, din acel an, este supusã, pe lângã exploatarea economicã, unui proces sãlbatic de deznationalizare. Întreaga perioadã a fost caracterizatã, cu admirabilã concizie si profunzime, de Mihai Eminescu: “Rusia nu se multumeste de a fi luat o parte mare si frumoasã din Vatra Moldovei, nu se multumeste de a fi cãlcat peste granita fireascã a pãmântului moldovenesc, ci voieste sã- si ia si sufletele de pe acest pãmânt si sã mistuiascã o parte din poporul român.” Si, în 1878, exact cu 40 de ani înainte de actul de la 27 martie 1918, genialul poet, printr-o exceptionalã intuitie, considera cã rezolvarea chestiunii Basarabiei “… va rãmâne amânatã pânã la un rãzboi viitor, în care Rusia va fi biruitã, nu biruitoare”. Desi, în 1812, nu se punea problema ideii de natiune, spiritul românesc s-a dezvoltat, totusi, între Prut si Nistru, cu toatã opresiunea ruseascã. Termenul de “român” apare surprinzãtor de des. În 1827, Stefan Margela publicã o “Gramaticã Ruseascã – Româneascã”, în 1862, Stefan Gonata tipãreste “Abecedarul Român”, iar în 1863, Ioan Doncev este autorul unui “Cu