Activele financiare au depăşit de câteva ori nivelul PIB-ului în numeroase ţări europene, cazurile Irlandei, Islandei, Ciprului fiind cele flagrante. Europa are şi particularitatea, faţă de SUA, că depinde mult mai mult de bănci decât de piaţa de capital. O corecţie a suprafinancializării (la care m-am referit adesea în paginile ZF) este necesară, este în fapt inevitabilă. Aşa s-a întâmplat şi după Marea Depresiune din secolul trecut prin falimente în serie. Acum guverne şi bănci centrale caută să evite un dezastru economic. Dar deleveragingul se produce lent. Suprafinancializării îi corespunde o supraîndatorare a sectorului privat, a gospodăriilor, a guvernelor.

În ZF din 25 martie Cristian Hostiuc vede o corecţie a supra-financializării prin „naţionalizare financiară„, care ar privi depozitele din bănci, mai ales cele mari. Această teză merită toată atenţie, mai ales că porneşte de la o constatare corectă: că există creanţe mult mai mari asupra sistemului decât resurse disponibile. Dar există probleme cu teza menţionată, cum voi arăta mai jos.

O diminuare prin confiscare a depozitelor ar părea o cale de a aduce în echilibru active şi pasive ale băncilor; acolo unde credite şi plasamente neperformante sunt în volum mare ajustarea lor la valoarea de piaţă nu ar aduce automat banca în insolvenţă dacă simultan ar descreşte pasive (depozite). Ai zice ca aşa se evită eşecul în serie. Dar, cum afirmam în ZF din 22 martie făcând referire la episodul din Cipru, impozitarea tututor depozitelor este riscantă nu numai prin precedentul creat. Miezul problemei este acesta: a nu mai garanta depozitele oficial asigurate (deci nu ne referim la taxarea venitului din depozite la termen) poate duce la ieşire masivă de lichidităţi din bănci, la panică, care ar conduce la prăbuşirea întregului sistem. Adică invităm necazul în casă! Nu întâmplător a fost adoptată în UE