107. Nicolae Breban  în „Comtemporanul. Ideea  europeană” nr. 3 din 2013: „Toată lumea în România scrie şi publică versuri, proze, amintiri şi confesiuni şi nimeni nu mai crede în literatură. Dispreţul afişat faţă de Uniunea Scriitorilor e aproape o modă, dar ni se înaintează mereu sute de cereri de a deveni membru al acestui dinozaur, căruia Ceauşescu i-a furat primul sediu, iar acum unii abili avocaţi i-l iau şi pe al doilea. O instituţie care, e drept, nu durează decât de un secol, aproape cât statul naţional, şi ai cărui preşedinţi, cu nume ca Mihai Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, au aşezat stâlpi la noua construcţie sau navă a naţiunii, ce venea, săltând pe valurile năzdrăvane ale timpului, ca şi corabia lui Ulise şi întocmai ca şi acel mic şi  viclean tiran al unei mici insule pierdute în Marea Egee, tindea mereu spre o ţintă ce ni se părea cumva cunoscută şi dragă, aşa cum sunt unele amintiri care, cu timpul, ca şi fuiorul, se împletesc şi se răsucesc în felurite, mincinoase şi atrăgătoare chipuri, toate profund necesare acelui vis încăpăţânat al dăinuirii!”             O înţepătură destul de dulce nu dată venerabilităţii Uniunii Scriitorilor cât  ultimului ei cârmaci, Nicolae Manolescu, cel care nu a pus, precum înaintaşii săi, încă un pilon la baza Uniunii, contribuind, astfel,  la stabilitatea ei şi nu să fie adusă în starea jalnică de azi.                           108.  Faţă de Nicolae Manolescu, mulţi scriitori din  zona Moldovei dau dovadă de un pupincurim feroce.  Şi asta  chiar dacă e foarte vizibil că Nicolae Manolescu îi neglijează, îi desconsideră chiar, aspect vizibil de la o poştă în „Istoria …” sa.   Deşi nici urmă de scriitor botoşănean de azi  prin „bolţarul” lui Manolescu, aceştia continuă să-i lustruiască statuia, să-i facă pantofii dimineaţă de dimineaţă şi chiar să-i cureţe puşca la rastel.  Theodor Codreanu, analizând inte