Pe hârtie, capitalismul şi comunismul par a fi societăţi perfecte. Teoretic şi aparent, fiecare dintre cele două sisteme oferă fiinţei umane şansa unei vieţi bune, aici, pe pământ. Libertatea, demnitatea, egalitatea, prosperitatea sunt proclamate, garantate, într-un cuvânt, este promisă FERICIRE. Totuşi, în practica istorică, ambele societăţi au generat nedreptăţi cumplite şi au îngăduit crime abominabile împotriva umanităţii.

Drumul spre iad este pavat întotdeauna cu intenţii bune şi idealuri spulberate.

Simplificând, s-ar putea spune că pe de o parte, capitalismul, ca darwinism economic, propune un sistem al libertăţilor de tot felul şi al unei concurenţe între indivizi, în exprimarea/exercitarea libertăţilor, concurenţă care ar genera progresul în chip echitabil, ca urmare a unui mecanism social-politic şi economic de autoreglare de tip cost/eficienţă/solidaritate socială. Pe de altă parte, comunismul, darwinism social, proclamă o societate în care clasa supremă – clasa muncitoare – ieşind învingătoare, prin revoluţie, din lupta cu capitaliştii şi asimilând celelalte clase sociale, conduce comunitatea umană spre o societate liberă la modul absolut, fără clase şi implicit, fără stat. În numele şi pentru obţinerea/conservarea acestei libertăţi, individul este supus totalmente dezideratelor interesului comun al maselor de indivizi organizate şi călăuzite de Partid şi Conducător, ca forţe atotputernice şi atotştiutoare ce exprimă, decisiv şi fără drept de apel, voinţa clasei muncitoare.

Atât capitalismul, cât şi comunismul se proclamă a fi societăţi democratice. În capitalism, fiinţa umană pare a fi liberă să se autodefinească, însă sistemul stabileşte limitări obligatorii, de neevitat, în zona economică. Cetăţeanul are dreptul la muncă, dar nu întotdeauna are şi posibilitatea reală de a munci, are dreptul la libera circulaţie, dar fiind lip