Trăim în viteză, trăim cu grija zilei de mâine mai mult ca altădată, problemele noastre nu au pereche. Şi copiii sau bătrânii pe care îi vedem cerşind prin faţa magazinelor sau la uşa brutăriilor fac acum parte din peisaj. Nu dăm bani să nu încurajăm cerşitul, aşa că ne-am rezolvat şi problema de conştiinţă. Părinţii noştri sunt bine, mersi de întrebare, nu vor ajunge niciodată la mila altora. Nu ştim pe nimeni apropiat care să-şi facă probleme că vine gerul şi îngheaţă pe stradă, iar dacă sunt oameni care nu au ce pune pe masă, problema lor, să meargă să muncească. Reflexul de a reacţiona atât de tare s-a atrofiat încă şi când vine vorba de mândrie naţională lăsăm să reacţioneze un copil. Nu ne mai miră nimic, ne mai bucură puţine lucruri, iar despre prietenie sau spirit colegial vorbim doar dacă ne năpădesc părerile de rău atunci când auzim poveşti de la părinţi despre „cum era pe vremea lor”. Într-un atare peisaj, o dovadă de solidaritate umană, întâlnită la Caracal, pare o oază de anormalitate, nu firescul pe care ar trebui să-l „practicăm” toţi. Poate lucrurile nu stau nici acolo aşa cum par la prima vedere, însă încercarea face cât o mie de regrete ale celor care s-ar apuca de gesturi filantropice „dacă”. Dacă ar avea mai mult timp, dacă şi-ar permite financiar, dacă ar găsi oameni care să li se alăture, dacă ar fi susţinuţi şi instituţional, dacă n-ar fi atât de complicat să înfiinţezi o fundaţie, dacă un bine odată făcut n-ar fi urmat de zece lucruri rele făcute de alţii, dacă...

Ce fac atât de special caracalenii? Îşi pun întrebări dacă văd în faţa farmaciei copii cerşind. Ai cui sunt, unde le sunt părinţii, din ce trăiesc, de ce sunt singuri pe stradă? Îşi sună medicul de familie, sau asistentul social de la primărie, sau anunţă şcoala... Caracalenii dau ce le prisoseşte, fără să se întrebe dacă astfel încurajează nemunca. Au un centru, cu