De ce joacă bine Steaua şi rău naţionala? E o întrebare la care i-am găsit răspuns aseară, la meciul cu Olanda. „Ăştia când joacă la Steaua muncesc ca la privat şi când vin la naţională zici că-s angajaţi la stat”, a fost replica serii, de la Vasile Bancea, un mucalit pe care îl cunoaşteţi mulţi dintre voi.
Şi cred că are mare dreptate! Secretul Stelei ţine de partea privată a unei afaceri. Un patron ambiţios care asigură o stabilitate financiară la un nivel foarte bun, un antrenor tânăr, talentat,cuminte şi muncitor, ce nu iese din vorba şefului, conştient că doar aşa poate rămâne pe post şi progresa în carieră. Şi o echipă de români care joacă de foame, ca şi cum ar munci pe bani mulţi în străinătate. Îşi dau viaţa pe teren, pentru că simt că au ajuns la caşcavalul pe care nici nu-l visaseră vreodată. Angrenaţi într-un sistem în care pot rezista doar dacă trudesc până mor pe teren, că doar oricum ai lua-o e mai uşor decât la căpşuni în Spania.
La naţională, e exact ca la stat. Un antrenor numit pe interese, pe şmenuri, care umflă 35.000 de euro pe lună şi e bătut în cuie ori câştigă, ori pierde. Muncă puţină, bani mulţi, posibilităţi destule de ciordeală. Mai bagi un Stancu titular, mai sare Giovanni cu ceva. Mai promovezi câte unul de pe la cluburi, mai vine câte un ban negru şi de acolo. Incompetenţă, concurenţă zero, ban gros, pile şi relaţii câte încap.
La fel e şi cu jucătorii care vin la naţională şi care nu mai simt ei nimic pentru tricolor, hai să fim serioşi. Sar de cur în sus ca să nu se accidenteze şi să piardă apoi meciurile de la club, alea care îi asigură mălaiul. Simt că echipa e făcută pe şmen şi-atunci ce rost are să-şi bage capul în gheata adversarului, că oricum nu contează asta. Contează pe cine ai impresar şi cât para-ndărăt eşti capabil să dai. Altceva e gargară pentru fraieri.
Altfel e greu de explicat de ce steliştii
