Cînd vorbim despre hrana cea de toate zilele a celor mulţi, la început de epocă modernă, trebuie să vedem întotdeauna diferenţele operate la mai multe niveluri: diferenţe sociale, regionale, economice, cronologice. Iată două proverbe, introduse pentru a sesiza aceste diferenţe: „ţiganu’ mănîncă cînd are, românu’ cînd îi e foame şi boieru’, cînd vrea bucătaru’“ şi „a mînca (sau a bea) ca în tîrg“ – regăsite în utila şi atît de frumoasa colecţie de proverbe editată de Iuliu Zanne. A pregăti orice fel de mîncare înseamnă a investi timp şi resurse. De la pîine la supe, de la plăcinte la fripturi, hrana presupune ceva mai mult decît simplele ingrediente. Mai întîi de toate, hrana cere timp pentru preparat, copt, supravegheat, timp care are o cu totul altă valoare decît cel de astăzi. Un timp pe care boierul îl investeşte în rafinamentul unei bucătării alese, ţăranul – în cumpătarea unei foame ce trebuie doar astîmpărate, iar ţiganul – în vînarea unor iluzorii mese îmbelşugate.

DE ACELASI AUTOR Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Trenurile noastre toate... Dileme de altădată De Paşti Resursele sînt şi ele limitate, şi implică o oarecare lentoare: cuptorul (sau pirostriile) are nevoie de combustibil (că este vorba de lemne sau de balegă uscată), gospodina trebuie să aducă apă (care nu este întotdeauna în apropiere, şi uneori costă), şi apoi trebuie să investească timp în curăţare, cernere, frămîntare, opărire, pigulire, spălare, preparare, coacere, fierbere, aţîţarea şi menţinerea focului, spumuire etc. – tot atîtea operaţiuni care ar presupune îndepărtarea de la timpul muncii. Carevasăzică, hrana este mult mai puţin „lucrată“, trece mai rapid prin procesul de preparare – în rîndul celor care nu au timp să i-l dedice şi se rafinează pe măsură ce punga o permite. Un exemplu: în iulie 1791, Lazăr abagiul aduce acasă, înfăşurată „într-o basma“, o bucată de