Găsesc că aceste rînduri se cam împotrivesc la scris. Subiectul poate părea – unora mai sensibili – de-a dreptul nepoliticos a fi abordat în public, aşa cum şi unele funcţiuni scăpate de sub control, ale bietului trup, trebuie, de fapt, graţios trecute cu vederea. Dar ele sînt ale noastre, ne pun deseori în situaţii imposibile şi n-aş vrea să mă prefac că nu există.
M-am gîndit la asta, ca de obicei, în metrou. Într-o după-amiază, spre înserat, era destulă lume obosită, ieşind de la serviciu, bulucită prin vagoane. Şirurile norocoase de slujbaşi care găsiseră loc pe scaun se îndeletniceau ba cu cîte o carte, ba chinuiau un telefon mobil, ba se uitau în orb la pantofii omului din faţă. Cei nenorocoşi bălăngăneau de cîte o bară, în smuciturile unui conductor care probabil că începea să-şi piardă şi el răbdarea. Mirosuri – ca într-o primăvară abia iţită – decente adică. Pînă cînd, un puternic iz de parizer regurgitat lovi simţurile tuturor.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Cea mai mare frumuseţe în acele momente: să urmăreşti privirile suspicioase ale călătorilor, priviri cărora li se adaugă, de regulă, şi adevăratul vinovat, care încearcă să se facă pierdut în masa deranjaţilor olfactiv. Nu, n-are cum să fie doamna aia acră, cu ditamai blănoiul pe spate şi cu nişte clipsuri la urechi în formă de cireşe amare. Nici domnişoara asta slăbuţă, albă, cu venele albăstrii pulsînd la tîmple, de ai zice că se hrăneşte cu aer, nicidecum cu parizer lumesc – pare că nici măcar nu ştie ce e. Poate domnul ăsta mai în vîrstă, cu pungă de plastic, sau una din grupul de femei de mai încolo, ieşite şi ele de la slujbă, gălăgioase ca nişte vrăbii? Tînărul care îşi smotoceşte telefonul, poate; pare student, mănîncă, săracii, ce şi cum apucă. Mirosul a lîncezit prin aer preţ de jumate staţie, apoi a dispărut ş
