Cîţi dintre “tricolori” şi-ar merita locul pe abţibildurile care ne populau copilăria?

A fost o vreme cînd nu existau cifrele InStat, fotbalul pe calculator şi Piţurcă pe banca României. Iar finalurile de martie nu însemnau o zi de viscol, urmată de una cu soare. Erau alte timpuri, senzaţia e completată de faptul că şi noi eram fie neruşinat de tineri, fie uluitor de copii.

“Naţionala” avea parte atunci de cea mai sinceră, subiectivă şi candidă judecată: pe eroii adevăraţi îi stabileam simplu, purtîndu-le numele în fotbalul de pe maidan. Iar omagiul adus echipei, per ansamblu, avea un singur ritual: colecţionarea abţibildurilor cu jucătorii ei calificaţi la turneele finale. Vi se pare puţin?

Păstram albumele ca pe Biblii, pierdem ore în şir răsfoind paginile cu speranţa că vom astupa chenarele goale, că vom găsi “piesele” lipsă. Alergam prin cartierele vecine pentru “schimb de dubluri”, tremuram dezlipind chipul unui fotbalist rîvnit şi îl aşezam în catalog cu precizia şlefluitorilor de diamante. Hagi “pica” destul de greu în ‘94, dădeai zece abţibilduri pentru el, în timp ce Dorinel Munteanu parcă, uite că încep să uit!, ne enerva apărînd în mai toate plicurile. Plicuri pentru care, să fiu drept!, am ciobit cicălitor din pensia bunicilor.

Ce e un abţibild? Imagine în culori imprimată pe un strat subțire de colodiu, care se aplică pe o suprafață netedă, umezindu-se și dezlipindu-se de pe hîrtia pe care a fost lipit. E primul sens din DEX, ce rece sună cînd noi ne perpeleam atît pentru el! “Naţionala” de azi merge spre sensul secund, figurat: nimicuri, fapte mărunte; mici şmecherii.

Locul fotbaliştilor nu e în albumele de atunci, nici în cele de azi. Întîi, concret: nu a ajuns la turnee finale. Apoi, cîţi puşti aţi auzit dorindu-şi să fie Bogdan Stancu, Grozav sau Raţ!? Da, s-au schimbat o sumedenie de lucruri. Dar din 1-8 în două meciuri