Monica Alexandru

Vestea că o firmă timişoreană a lansat pe piaţă tricourile antitranspiraţie ar trebui să fie una de importanţă naţională. Asta ţinând cont de plasarea noastră în coada clasamentului european în competiţia cantităţilor de săpun, detergent şi deodorant pe cap de locuitor. Probabil că termenul vechi de „lăcuitor” ar trebui reintrodus în dicţionar, la câţi conaţionali lac de apă trec vara prin spaţiul public greu încercat olfactiv. Naturaleţea cu care mulţi contemporani îşi dăruiesc din naturelul lor nesimţitor e la fel de ecologistă ca folosirea bălegarului în agricultură, nu însă şi cu aceleaşi efecte benefice asupra aerului bucureştean, şi aşa cu multe plusuri faţă de standardele europene. Iar asta se manifestă aproape devastator în spaţii semiînchise, cum ar fi transportul public, la cele închise complet prefer să nu mă gândesc acum, timpul trece repede, iar căldura nu-i departe. Eu, vara, de multe ori nu dorm din cauza asta, în afara cazurilor în care odoruri măiastru combinate mă fac să-mi pierd acuitatea cunoştinţei. Recunosc, am fost tentată ca şi voi, când am abordat subiectul, să-l asociez eternului transpirat Cotabiţă. Aşa cum Cotabiţă însuşi este identificat în conştiinţa nemuzicală a publicului cu preaplinul secreţiei sudoripare. Nu mă las târâtă în speculaţia asta cu iz de loc comun, în definitiv omul transpiră pe altarul artei, chiar dacă răutăcioşii cred că arta este cea sacrificată nemilos în cazul lui. Mie îmi place Cotabiţă, atunci când cântă şi, mai ales, când asudă undeva departe, în show-uri cu aere de album duminical sau ceaiuri de la ore fixe. Îmi mai place să cred că toţi cei care evită folosirea chimicalelor frumos mirositoare sunt nişte anticonspiraţionişti, porniţi pe falimentarea industriilor de profil care nu vor decât să ne lichideze încet cu chaneluri cancerigene. Deşi sunt conştientă că mă iluzionez, iar singura lor