Omul e, aproape prin definiție, supus prejudecăților în viață – iar prejudecățile teatrale (deși au tendința naturală de a se lăsa confirmate) sînt cele mai păcătoase. Și pentru că am o astfel de prejudecată despre relația (neglorioasă) dintre comediile clasice și scena românească, nu cred că m-aș fi repezit să văd o montare cu Școala nevestelor, fie ea în regia lui Cristi Juncu – și aș fi ratat o mega-super-minunată experiență de spectator. Ba chiar și cu substrat profund instructiv și critic social, căci castigat ridendo mores...
Școala nevestelor este, evident..., o piesă despre femei și bărbați, despre machism și emanciparea feminină – „eternele“ de la Molière încoace, după cum vădește seria de bancuri „contemporane“ despre încornorați cu care Nicu Mihoc (Arnolphe, autorul planului perfect de însurătoare fără risc de adulter) începe spectacolul, în fața cortinei închise și dotat cu perucă și ciorăpei à la Regele Soare. Șlagăr total, spectatorii aplaudă de cum intră Mihoc în scenă – iar varianta lui Juncu (în mare parte tot în versuri, dar major upgradată lingvistic și tăiată pe ici, pe colo) e aproape integral un semirecital al actorului, care trece de la îngîmfarea stăpînului de viitoare nevastă, plin de adevăruri imbatabile, la frustrarea de a nu putea controla aplecările inimii și tristețea bărbatului îndrăgostit, dar neiubit. (Pentru cine nu știe: Arnolphe, misogin la vîrsta mijlocie, își schimbă numele și se pregătește să se-nsoare cu o tînără crescută special să devină nevasta ideală: fără lecturi, fără știința vieții, fără să fi văzut prea mulți bărbați, însă, evident, soarta are alte planuri, Agnès se îndrăgostește practic fără să știe, de altcineva, iar iubirea are întotdeauna cîștig de cauză, fie și în mod neașteptat.)
Paranteză: faptul că mare parte din spectacol sînt monologurile lui Arnolphe/ Nicu Mihoc (personajului îi
