Budapesta pare aceeași, Dunărea curge la fel, turiștii din extrasezon (mulți ruși, mulți români, destui polonezi) mișună cu frenezie și ziua, și seara pe Vaci Utca, printre tarabele cu suveniruri. Metroul merge la fel de bine, pereții îi sînt plini de afișe colorate cu concerte, spectacole, premiere de cinema, reclame la seria nouă din Downton Abbey. Martie a debutat neobișnuit de cald, într-o zi însorită reușesc chiar să mănînc la prînz pe terasa abia deschisă a restaurantului Cyrano, alături de două bunicuțe nemțoaice și un cuplu accidental din Amsterdam. De la măsuța mea stingheră, mi se pare că orașul ăsta pe care atît îl iubesc se comportă ca o fată abuzată în secret, care traversează un bulevard larg întrebîndu-se (frisonant) dacă trauma se observă din afară. Nu, din afară totul e aparent neschimbat. Hungarian Showcase e, însă, nu doar un festival al producțiilor maghiare în beneficiul publicului local și al unei impresionante grupări de critici și jurnaliști din toate colțurile lumii – SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Croația, Serbia, Norvegia, Suedia, Belgia, Olanda, Finlanda, Lituania, Estonia, Elveția, Rusia, Polonia și... România. Organizată de filiala maghiară a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (nu zîmbiți, jur că așa e!), vitrina budapestană este/a fost curatoriată de criticii de teatru Andrea Tompa, Támas Jászay și Bea Borda, și este/a fost, din foarte multe puncte de vedere, o declarație politică-polemică.
Ministerul Resurselor (care de cîțiva ani a înghițit Ministerul Culturii) i-a refuzat orice finanțare, iar puținii bani adunați (patru milioane de forinți, adică aproximativ 13.000 de euro) au venit de la cîteva fundații americane și de la Consiliul Municipal Budapesta. Au dat, însă, o mînă de ajutor cîteva teatre și centre culturale independente, ITI Budap
