În urmă cu vreo 12-13 ani, dădusem în patima jocurilor pe computer. Boală grea. Sute de ore petrecute în faţa ecranului, alături de civilizaţii crescute iscusit, cu multe ore de strategie, şi prăbuşite apoi în războaie crunte. Pe urmă au venit misiunile solitare, debarcări pe ţărmuri ostile, paraşutări în teritorii inamice, salvări de ostatici, misiuni pentru lunetişti cu răbdare supraumană, explorări de planete luxuriante, bătălii cosmice şi cîte şi mai cîte. Cumplit de multă vreme petrecută în cel mai tembel mod cu putinţă, printre scenariile jocurilor care se insinuează în viaţa reală, în vis, în felul în care vezi lumea. La un moment dat, descoperisem miracolul jocului în reţea. Mă lipisem de nişte prieteni, la fel de căzuţi în patima războiului total, şi găsiserăm împreună un loc fabulos în care să ne consumăm vieţile. O sală de jocuri pe calculator.

DE ACELASI AUTOR Noi, provincialii Ah, criza de modele! Ce rechizite punem în ghiozdanul antiglonţ? Pornografia gastronomică Locul ăsta se găsea în piaţa agroalimentară a unui cartier de la Cluj. Era un univers fascinant, imposibil de uitat vreodată, populat de o lume pestriţă, aflată într-o continuă mişcare, negociere, învîrteală – o lume care viermuia încoace şi-ncolo, hrănindu-se din iluzia micului comerţ. Încă mai erau la modă mersul la Stambul şi venitul cu marfă. Mulţi dintre cei din piaţă erau la fel de prinşi în patima pentru jocul cu comerţul, cum eram noi absorbiţi de bătăliile noastre purtate pe computer. Erau la fel de vrăjiţi de mirajul comerţului, cum eram noi de scenariile războaielor virtuale. Toată piaţa era un uluitor teritoriu al iluziei – golănime, poliţie indiferentă, grupuri zgomotoase de romi, lume sărmană, oameni care îşi pierduseră slujbele, pensionari, care foşti activişti, care foşti militari, profesori, muncitori – o lume care îşi închipuia că, deprinzînd şmecheria cu comerţul