Mai are Traian Băsescu putere în PD-L? Asta pare să fie întrebarea care macină pe mulţi după Congresul din 23 martie, atunci când preşedintele a spus adio partidului căzut în dizgraţie sub asediul brutal (cică) al feseniştilor.

Modul în care a ales, în mod simbolic, să pună capăt relaţiei de patronaj, prin acel filmuleţ regizat, arată că preşedintele încearcă să-şi folosească din plin imaginaţia pentru a arăta că încă mai are posibilitatea, disponibilitatea şi voinţa de a se mai juca. Doar este preşedintele jucător. Nimic anormal. Căci nimeni nu poate scoate un politician la pensie. Numai electoratul furios şi o vârstă foarte înaintată.

Bine, bine şi cu puterea cum rămâne...

În mod cert, partizanii vor spune că DA. Uite, şi-a mandatat consilierii să înfiinţeze Fundaţia „Mişcarea Populară”. Apare pe la B1, face radiografii critice măsurilor guvernamentale, scrie epistole în care fixează obiective pentru Guvern şi Parlament, este extrem de activ pe zona externă, îşi proiectează public viziunea politică despre mult disputata dreaptă. Forjează la maxim atribuţiile constituţionale. În plus, mai există şi Elena Udrea, pupila, rămasă în curtea PD-L, cu jumătate de partid în portofoliu. Normal că mai are putere.

Adversarii vor spune că NU. Uite, l-a părăsit şi partidul. A fost abandonat de PD-L. Lumea îl detestă. Credibilitatea şi popularitatea îi sunt la pământ. În plus, 7,8 milioane de alegători nu-l mai doresc la Cotroceni. Este la sfârşitul celui de-al doilea mandat de preşedinte. Ce şanse poate să mai aibă? Normal că nu mai are putere.

Deci, cine are dreptate? Urmează scenariul...

La prima vedere, aş spune că influenţa preşedintelui s-a redus de la controlul indirect al deciziilor unui mare partid politic, la controlul la fel de indirect al deciziilor unei fundaţii mici, pregătită spiritual să coaguleze dreapta. Adică, puterea politic